Dumnezeu are o slăbiciune pentru pastorii sinceri

„D acă ai impresia că drumul vieții creștine este abrupt pentru un tinerel, e chiar și mai abrupt pentru un slujitor al Bisericii. M-am pus pe studiu asiduu, pe consiliere înțeleaptă, pe rezolvarea problemelor, organizarea comitetelor și satisfacerea tuturor enoriașilor supărăcioși. Am reușit să îmi păstrez masca de descurcăreț timp de trei sau patru ani, dar undeva spre 35 de ani mi s-a terminat benzina. Dintr-odată nu mai puteam dormi. Cum e posibil să îți pierzi abilitatea de a dormi? Mă întindeam în pat și o ascultam pe soția mea respirând relaxat. Mi se închipuiam pe cele trei fiice ale noastre moțăind în dormitoarele lor ceva mai încolo pe hol. Mă gândeam la prietenii și colegii noștri de lucru, toți odihnind-se liniștiți. Câinele nostru dormea.

Max Lucado - Best-selling Christian Author / Sursa: Sursa: maxlucado.com

Peștișorul auriu dormea.

Iar eu? Mintea îmi lucra febril, ca un adevărat Ferrari într-o cursă. Mă gândeam la enoriașii pe care trebuia să îi sun, la deciziile pe care trebuia să le iau. Nu o dată, duminica dimineața stăteam în fața bisericii după ce dormisem foarte puțin sau deloc. Eram disperat.

Credeți că acesta este momentul când L-am găsit pe Duhul Sfânt? Oarecum. Dar ar fi mai corect să spun că Duhul m-a găsit pe mine.

În orele acelea târzii de noapte când nu puteam dormi, mă dădeam jos din pat, coboram treptele și îngenuncheam lângă canapea și mă rugam. Un om înfrânt, asta eram. Nu eram Max, pastorul. Nu eram Max, liderul bisericii. Individul acela cu pijamale șifonate era Max, ucenicul epuizat și confuz.

Rugăciunile mele nu erau decât niște mormăieli. Credința îmi era o sfoară făcută franjuri. Nici măcar nu mai aveam suficientă energie să mă prefac. Sincer cu Dumnezeu, pe onoarea mea. S-a dovedit că Dumnezeu are o slăbiciune pentru pastorii sinceri.

Puțin câte puțin am început să simt Duhul. El m-a condus cu o atingere plină de bunătate. M-a liniștit cu o șoaptă. Misterios? Pe cinstea mea că da. O plăsmuire a imaginației? Nu. Nicidecum.

Am cerut putere. Mi-a dat-o. am cerut Duhului să îi vindece pe cei bolnavi. A făcut-o de mai multe ori. M-am rugat pentru vitalitate și bucurie. Ambele au revenit. Lunga iarnă a început să se topească și să facă loc primăverii.”

Descrierea de mai sus îi aparține lui Max Lucado. Inserată în introducerea cărții Autorul este aici (Scriptum, Oradea, 2024), destăinuirea are darul de-a ne șoca. Cum este posibil? Ni-l imaginam pe Lucado ca „pastorul perfect”. Inteligent, spiritual, talentat și elocvent. Deopotrivă predicator și scriitor, om al timpului său, care se străduiește necontenit să fie relevant. Și – cel puțin din postura de cititori – ni se pare că reușește. Cine s-ar fi gândit că primii ani de pastorație au fost așa de grei?! Omul acesta a ajuns la limita abandonului, ba chiar a depresiei nediagnosticate. Strivit sub povara slujirii, copleșit de sentimente contradictorii, după câțiva ani de mare avânt, iată-l căzut și istovit.

Experiența nu este însă singulară. Toți care slujim rezonăm cu autorul. Implicarea socială și spirituală ne stoarce de puteri în sensul cel mai concret al termenului. Ajutându-i pe alții ne trezim, adesea, total neajutorați. Spre cine întindem noi mâinile?! De unde ne va veni măcar un dram de înțelegere și ajutor?! Max Lucado și-a alinat inima în prezența nemijlocită a Duhului Sfânt. A venit un moment – binecuvântat moment – când din valea deznădejdii Duhul a suflat peste el, drept în sufletului lui copleșit. Totul a prins viață iar, pentru că acesta este rolul Duhului: să fie de viață făcător. El nu s-a mișcat doar peste pământul diform de dinaintea creației, ci se mișcă deasupra tuturor diformităților noastre sufletești. Ne tămăduiește rănile, și nu doar cele făcute de păcat, ci și de epuizare și debusolare, pe când ne străduiam să-i slujim cel mai bine pe semeni.

Avem o resursă inedită și indispensabilă în Duhul Sfânt. Să n-o ignorăm!