Tarele dependenței tehnologice: alienarea
„Din ce în ce mai multă conexiune și din ce în ce mai puțin atașament, din ce în ce mai multe informații și din ce în ce mai puțină înțelegere, tot mai mulți indivizi încremeniți în diferențele lor și tot mai puțini subiecți care încearcă să-și atingă autonomia – device-urile ne transformă prin practica pe care o întreținem cu ele: utilizatorul devine cumva propriul lui dublu, gata să se aventureze în desișul internetului dintr-o nevoie sau în căutarea anumitor instrumente, din joacă sau de plăcere. În acest sens, nu mai avem de-adevăratelea control asupra noastră înșine, ci asupra device-ului de care depindem. E un simptom cunoscut și care poartă denumirea de alienare.

Jurnalistul şi istoricul Thierry Wolton / Sursa: putereaacincea.ro
Termenul acesta ne înspăimântă, fiind asimilat în general unei tulburări psihice.
Nebunului i se spune alienat mintal, locul lui e la ospiciu. Oare nu cumva să fi devenit întreaga noastră planetă, capturată cum e de tehnologie, un imens azil de nebuni? Termenul „alienare“ există de mult – și nu se reduce la ideea de nebunie. El mai desemnează și pierderea sinelui, în sensul de liber-arbitru, pierdere provocată fie de o dereglare mintală lăuntrică, fie de un mediu exterior care-l lipsește pe individ de autonomia sa, care impune reguli de urmat, care împinge la ascultare, fie ea și de bunăvoie. În sens larg, alienatul este cel care nu se mai stăpânește pe sine, indiferent de motive.
Putem vorbi de alienare religioasă dacă preceptele divine transcend toate comportamentele umane, de alienare politică atunci când cetatea este guvernată de o putere suverană atotputernică și căreia ești silit să te supui, de alienare ideologică atunci când procesul gândirii este supus în integralitatea lui unor canoane obligatorii, de alienare morală atunci când tabuurile și interdicțiile se împotrivesc alegerilor personale. Pe scurt, individul alienat este un individ dezbrăcat de adevărata-i natură, deposedat de ființa sa, devenit străin sieși.”
Fragmentul face parte dintr-o dezbatere mai amplă, oferită de Thierry Wolton, în lucrarea Noile drumuri ale servituții noastre: alienare, uniformizare, supunere (Humanitas, București, 2023). După cum observați, alienarea e doar prima parte a „poveștii”. E mai mult decât o înstrăinare de propria ființă: e ocazia pe care le-o dăm manipulatorilor de-a ne uniformiza și de-a ne supune. Libertatea pe care-o resimțim în online este, în fond, o mare iluzie.
Dar, revenind la alienare, drama lentă pe care o produce se bazează tocmai pe nevoia noastră de împlinire. Tânjim după o cunoaștere și o conectare maximă, o altă formă de a căuta desăvârșirea. Această năzuință este profund creștină, încurajată de Isus și de apostoli, dar și de reflecția bimilenară a Bisericii. Totul este că o căutăm în locul greșit. Ne înfruptăm dintr-o mâncare searbădă și care nu ne satură, sorbim din izvoare tulburi și vătămătoare. Dăm realitatea pentru irealitate, în condițiile în care spațiul virtual e una dintre cele mai înșelătoare industrii contemporane.
Acum, evident că nu ne putem deconecta cu totului. Nu putem să trăim într-o izolare deplină – iar dacă o facem ea este periodică și orientată doxologic. Ceea ce ni se cere, în această situație, e tocmai aurita cale de mijloc. Echilibrul la care trebuie să veghem zi de zi, ba chiar minut de minut. Reflexele noastre ne trădează, așa că atunci când simțim o oarecare dependență, am face bine să luăm măsuri. Valorizând relațiile fizice, conectarea firească a amiciției și prieteniei, ocaziile în care suntem cu oameni diferiți, nu facem altceva decât să ne dăm o șansă propriei personalități. O șansă întru dezvoltare, întru maturizare și întru împlinire.
Omul, într-adevăr, este o ființă referențială – în sensul că depinde de prezența celuilalt – însă acest lucru se aplică în mod deplin într-o relație nemijlocită, nu mediată de tehnologii care ne deformează și ne împing într-o lume iluzorie.
0 Like-uri
Distribuie articolul:
Comentarii