Credința - temelia întregii vieți
Răsăritul creștin conține perle de gândire de o profunzime greu de evaluat. În măreția și paradoxul lui, Imperiul Bizantin a dat împărați și patriarhi de multe feluri. Printre aceștia, cel puțin pe linia împărătească, avem uneori (și) surprize plăcute. Este cazul, spre exemplu, împăratului Vasile I Macedoneanul care, deși n-a fost „ușă de biserică”, face dovada unei bune înțelegeri a fenomenului creștin și – cel puțin – lasă fiului său cele mai alese îndrumări.
Într-un tratat intitulat Învățăturile către fiul său, Leon cel Înțelept, Împăratul Bizanțului, publicat pentru prima dată în românește de Antim Ivireanul, găsim lucruri cu adevărat prețioase, cu iz dogmatic și pastoral, am putea spune. Poate că și din cauza acestor povețe, fiul său Leon s-a numit, în cele din urmă, „cel Înțelept”.
Iată ce îndemnuri au ieșit din condeiul împăratului-tată adresate prințului care – nu peste multă vreme – urma să ajungă la domnie:
„Să îți faci început și temelie neclintită întregii tale vieți adevărata credință în Hristos. Să te închini Tatălui și Fiului și Sfântului Duh, Treimii Celei de o Ființă, nedespărțite și neamestecate, Care este Unul și singurul Dumnezeu. Să crezi în întruparea – prin iconomie dumnezeiască – a lui Dumnezeu-Cuvântul, prin care lumea s-a eliberat din robia stricăciunii, după cum te îndrumă învățătura de credință...
Această credință este desăvârșirea tuturor virtuților; aceasta este începutul tuturor bunătăților. Această credință să-ți fie comoară cinstită, pentru că ea te-a hrănit de când erai prunc. Eu, tatăl tău, te-am învățat această credință. Ca urmare a ceea ce am spus, pictorii sunt datori să înfățișeze caracterele oamenilor, iar fiii împăraților trebuie să fie imagini însuflețite ale virtuților părinților lor. (…)
Oamenii cred că lumea este supusă stricăciunii, pentru că a fost creată, dar – după stricăciune – iarăși se întoarce întru nestricăciune; fiindcă nimic din cele create de Dumnezeu nu se întoarce întru neființă, cu toate că avem căderea în păcat, iar această cădere împreună a osândit toată creația la stricăciune. (…)
Dacă dăruiești bogății trecătoare pe pământ, aduni bogății nepieritoare în cer și, împreună cu acestea, iei și bunătățile acestui veac. Cu adevărat este nesfârșită bogăția milosteniei: când se împrăștie, atunci se adună; când se dăruiește, atunci se redobândește; nu numai că îi îmbogățește în această viață pe cei milostivi, ci îi face fericiți și în viața viitoare. (…)
Să îți amintești totdeauna purtările părinților tăi și, având exemplul acestora, să le urmezi cu stăruință în viața ta. Noi, părinții tăi, nu săvârșim faptele noastre cu neatenție și cu lenevie, ci ne străduim să fim exemple de virtuți, îndrumându-ne în ceea ce facem nu de trândăvia cea vrednică de dispreț, ci de străduința cea vrednică de laudă. Să nu te folosești de diferitele împrejurări din viață în afara timpului cuvenit lor, ci să le împlinești atunci când trebuie.
Să deosebești lucrurile pe care vrei să le dobândești în această viață, ca un om muritor, îngrijindu-te mai mult să le dobândești pe cele viitoare, ca om nemuritor.”