Dincolo de sectarism
„Pentru a exista creștini este nevoie de un mediu care să îi ajute. Nu există creștinism de masă fără încreștinare. Aceasta este opțiunea. Căci unii vor spune că creștinismul nu are nevoie să aibă adepți numeroși, că a mai bine cu puțini creștini care să fie fervenți în credința lor, că în plus este clar că exigențele Evangheliei sunt de așa fel încât nu va fi niciodată decât un mic număr de creștini care să le facă față.
Creștinismul trebuie să accepte să fie o sare și o plămadă și de aceea să nu se lase diluat în marea masă a aluatului. Esențialul este ca el să-și păstreze propria savoare. Biserica este un semn înălțat printre neamuri. Ea trebuie mai degrabă să se preocupe să rămână intactă decât să recruteze membri numeroși. În plus, problema mântuirii este o taină a lui Dumnezeu. Există multe feluri de apartenență la Biserică. Datoria Bisericii este de a rămâne fidelă sieși.
Este perceptibil ceea ce este just în această poziție. Și cu toate acestea ea este inacceptabilă. Este evident că exigențele Evangheliei nu vor fi niciodată pe deplin îndeplinite decât de o mică elită. Dar oare trebuie să reducem Biserica la această mică elită? Nu este oare esențial ca tot omul care crede în Hristos să poată să-i aparțină acestuia?
Oare nu este ceva de natură creștină faptul ca un om să-și exprime nevoia sa religioasă fundamentală? Oare nu este esențial ca structurile bisericeștii să fie prezente peste tot, în cuvânt și în sacramente, astfel încât toți să poată veni și să scoată apă după măsura propriei sete?
Nu am risca oare altfel să cădem într-un creștinism de sectă, într-o religie de intelectuali?
Biserica are, deci, datoria absolută de a se face accesibilă săracilor. Și încă o dată, ea nu poate realiza acest lucru decât creând condițiile care fac creștinismul posibil săracilor. Aceasta este datoria Bisericii: de a face în așa fel încât civilizația să faciliteze maselor de oameni viața creștină.”
Această pledoarie îi aparține lui Jean Daniélou (1905-1975), unul dintre cei mai reputați teologi catolici ai secolului trecut. Inserată în volumul Rugăciunea, problemă politică (Ratio et Revelatio, Oradea, 2024), pledoaria este – să recunoaștem – atipică.
După secole de expansiune, Biserica riscă în aceste vremuri tulburi să recadă în sectarism. Într-adevăr, la început (în perioada apostolică) ea a fost, inevitabil, o sectă a iudaismului (după ce pe vremea lui Isus fusese o facțiune, tot iudaică).
Atunci, pe vremea apostolilor, această poziționare era legitimă. Ba mai mult, era singura posibilă, în condițiile în care Biserica tocmai se desprindea din matca iudaică și încerca, timid, să meargă pe propriile picioare.
Acum însă lucrurile stau cu totul altfel. Devenit religie, creștinismul nu mai poate face drumul înapoi (prin filozofie și sectă, ajungând din nou o facțiune). Ar fi un regres cu care n-ar trebui nici să glumim, chiar dacă unii – vocali, de altfel – încearcă să ne convingă să ne întoarcem „în case”. Ca să rămână în istorie, Biserica a trebuit să aibă o atitudine universalistă și integratoare.
A trebuit să încreștineze, chiar dacă faptul acesta a însemnat într-o oarecare măsură o anume laxitate. Pe măsură ce pășeam în modernitate, provocările erau tot mai serioase. Acum, când fragmentarismul și relativismul ating apogeul, Bisericii îi este tot mai greu să țină cadența. Nu e simplu ca într-o epocă a individualismului, a mântuirii seculare, să proclami dependența de Hristos, dar și de Biserica Sa. Accesul la resurse (fie ele și spirituale) este o altă iluzie chiar pentru cei serioși.
În aceste condiții, cum s-a spus, n-ar trebui să cedăm naivității de tip sectar. Largă precum inima lui Hristos să fie și inima noastre și, dimpreună cu ea, comunitățile în care Dumnezeu ne-a așezat. Fariseismul este o ispită mai ales pentru cei drepți și care înmulțesc rigorile dincolo de limitele iubirii. Într-adevăr, doar o minoritate va atinge performanțe duhovnicești lăudabile, dar creștinismul nu este doar al lor. După putere și bunăvoință, toți – oricâți ar fi ei – ar trebui să fie primiți.
Biserica e chemată să îmbisericească lumea, iar faptul acesta nu e doar logic, ci și teologic.