Geniul lui Baruch Spinoza

„Baruch Spinoza (1632-1677) combina în geniul său uluitor extazul profetic al unui Isaia cu logica rece și obiectivitatea elevată a lui Aristotel. Țelul dominant al vieții sale nu a fost doar „să dobândească certitudini”, ci să descopere și să arate adevărurile mântuitoare cu ajutorul cărora oamenii puteau trăi și atinge fericirea și nemurirea.

Incursiunile sale îndrăznețe în zonele metafizicii nu au fost niciodată separate de scopurile întregii sale vieți: ameliorarea inteligenței omenești, înălțarea demnității personalității omenești până la limpezimea filozofică și bucuria iubirii de Dumnezeu pentru fiii oamenilor sfâșiați de superstiții, iar în final întemeierea societății ideale, în care spiritele libere pot atinge plenitudinea.

Preocupărilor intelectuale ale filozofilor, Spinoza le-a adăugat pasiunea vie a unei vieți corecte, subordonând în fapt speculațiile sale, aparent obiective, „certitudinilor morale” ale sufletului său. Însă acestui uimitor filozof profet îi lipsea căldura umană care i-a fi permis să simpatizeze și limitele loialității și motivațiile oamenilor vii.

El a consacrat pasiunea marelui său suflet și geniul său evoluției calitative a omului în general, dar a privit cu răceală și lipsă de înțelegere viața propriului său popor. El s-a înălțat ca un pisc izolat în peisajul iudaismului, reprezentând culmea tradiției raționaliste, dar care nu s-a înălțat din interiorul ei.

Spre deosebire de marii raționaliști evrei care l-au precedat, el era total insensibil la sentimentele și nevoile vieții evreiești.

Tânăr, la 24 de ani, Spinoza a fost excomunicat de rabinii din Amsterdam, la fel cu înaintașii lor au înăbușit cu succes ereziile deiste ale lui Uriel Acosta... Poate că se temeau să adăpostească printre ei un ateu, atrăgând astfel furia vecinilor lor calviniști. Spinoza nu se plângea de izolarea sa de comunitatea evreiască, creându-și, mai apoi, contacte cu conducătorii vieții politice olandeze.

Dar limitând legăturile cu credința contemporanilor săi din Olanda, el nu a căutat acoperirea protectoare a creștinismului. A refuzat o catedră de filozofie la Heidelberg, pentru a nu fi tributar dogmelor vreunei biserici și formelor oricărei structuri religioase. În viața lui personală, a practicat morala evreiască în toată puritatea ei, dezvăluind prietenilor să o natură sensibilă, generoasă și compătimitoare, neaducând nici cea mai mică ofensă cuiva.

Nu își călca pe conștiință în privința adevărului, și numai prin adevăr a ținut să trăiască întreținându-se din munca sa, dobândind o bună reputație pentru măiestria cu care șlefuia lentile. Pentru a-și susține dreptul de a-l moșteni pe tatăl său, el i-a intentat un proces surorii sale care voia să profite de excomunicarea lui. După ce a câștigat procesul, i-a dat de bună voie surorii lui patrimoniul cei se cuvenea.

Amabil și de o înțelepciune nobilă, el s-a străduit să trăiască și să raționeze ca o ființă umană neexclusă, vestitor al unei lumi noi, ce se va naște eliminând barierele de credință și de rasă, care divizează omenirea.” Caracterizarea îi aparține lui J. B. Agus și se găsește în monografia sa:Evoluția gândirii evreiești (Editura Hasefer, București, 1998). Textul surprinde elementele gândirii lui Spinoza într-o manieră lucidă și elocventă.

E bine să știm că n-a fost violent (chiar dacă a deranjat), că nu s-a dezis de propria religie (chiar dacă a fost excomunicat) și că nu s-a comportat într-un mod oportunist (chiar dacă a fost curtat de creștini). Rămâne, așadar, ca un model de verticalitate într-o lume frământată, așa cum era modernitatea abia născută. Adevărul i-a fost singurul criteriu, ceea ce pare a fi îndeajuns.

Profunzime și demnitate – iată paradigmele vieții lui Spinoza.