Vino, Duhule Sfinte!

„Limbajul nostru este adesea revelator – Duhul este a treia persoană și ocupă locul trei. Uneori Duhul ar putea părea un apendice la doctrina despre Dumnezeu și s-ar putea crede că are o relație neclară, fantomatică, slabă în interiorul Trinității. În calendarul Bisericii, cu greu Rusaliile s-ar putea compara cu sărbătoarea Crăciunului sau a Paștelor.

Chiar mai grav, ar putea fi uitate cu totul, eclipsate de Ziua mamei sau de o altă sărbătoare culturală. E timpul să acordăm atenție nemulțumirii exprimate de creștinii răsăriteni că credincioșii occidentali au împins Duhul spre marginile Bisericii și L-au subordonat misiunii Fiului.

Într-o anumită măsură, această lipsă ar putea reflecta nu doar neglijarea, dar și cantitatea mică de învățătură biblică. De exemplu, rolul Duhului în creație este crucial din punct de vedere teologic, dar nu este discutat des sau pe larg în Scripturi. Cu toate acestea, este important să extragem adevărul, chiar dacă el este mai puțin atestat.

S-ar putea spune că Biblia să fie ca acel pește care, atunci când i s-a cerut să-și descrie mediul, n-a spus prea multe despre apă.

În tradițiile occidentale, Duhul tinde să fie limitat la Biserica instituțională și să fie văzut doar ca puterea de mântuire, nu și ca puterea creației. Am pus accentul pe predicare și pe cler în detrimentul Duhului. Ne-am prețuit atât de mult versiunile privitoare la buna-cuviință și ordine încât revărsarea Duhului reprezintă o amenințare.

Multora le este teamă de Duhul, ca nu cumva lumea lor să fie clătinată și să fie prinși în joaca de sabat a lui Dumnezeu. așa de des punem bariere Duhului și înăbușim glasurile care ne vorbesc despre deschidere și sărbătorire. Poate că neglijarea este modul prea amabil de a ne referi la problemă. Nu putem exclude nici posibilitatea ca uneori să stingem Duhul.”

Iată un semnal de alarmă pe care-l trăgea Clark H. Pinnock (1937-2010) în cartea sa Flacăra iubirii: o teologie a Duhului Sfânt (Imago Dei, Oradea, 2016). Născut în Canada, avea rădăcini baptiste (prin bunicii care făcuseră misiune în Nigeria și apoi se stabiliseră temporar în SUA), fapt care i-a facilitat integrarea în acest spațiu confesional.

În anii 1940, tânărul Clark a frecventat Biserica Baptistă Park Road din Toronto, o congregație la care s-a referit mai târziu ca la o „biserică liberală”, aflată sub influența „opiniilor teologice progresiste” care erau diseminate la acea vreme de Seminarul Baptist Canadian de la Universitatea McMaster.

Își datorează convertirea (din 1949) mărturiei bunicii sale materne, care credea în Biblie, și a unui profesor de la școala duminicală care gândea la fel. Amintindu-și de influența acestuia din urmă, Pinnock remarcă: „Din punct de vedere uman, convertirea mea din 1949 nu o datorez acelei congregații sau slujitorilor ei, ci mai degrabă unui profesor de la școala noastră duminicală care, profund tulburat de lipsa unei predici biblice solide la amvon, a continuat să predea Cuvântul lui Dumnezeu clasei sale intermediare de băieți, cu vârste cuprinse între 12 și 14 ani”.

Mai târziu avea să fie influențat de scrierile lui John Murray, Martyn Lloyd-Jones, Cornelius Van Til și Carl F.H. Henry. a absolvit liceul în 1956, a urmat Victoria College, Universitatea din Toronto, unde a urmărit limbile antice legate de Biblie. În 1960 și-a încheiat licența cu onoruri în cadrul programului de studii privind Orientul Apropiat Antic, a primit atât o bursă Woodrow Wilson la Harvard, cât și o bursă a Commonwealth-ului Britanic la orice universitate din Anglia.

A decis să o accepte pe aceasta din urmă și să urmeze studiile de doctorat la Universitatea din Manchester sub îndrumarea biblistului și apologetului evanghelic F.F. Bruce. Tema aleasă pentru disertația sa a fost „Conceptul de Duh în Epistolele lui Pavel”.

Și iată cum se deschide o frumoasă și îndelungată preocupare în ceea ce privește doctrina Duhului Sfânt. Ecumenic în atitudine, deschis către orice scriere înrădăcinată în Scripturi și riguroasă sub aspect teologic, Pinnock va oferi publicului zeci de cărți, dintre care majoritatea pot fi citite și de neavizați. În toate acestea regăsim un spirit febril, neastâmpărat, de o curiozitate fecundă, un spirit aflat mereu în căutarea esențialului.

Deși baptist până la sfârșitul vieții (ba chiar cu reflexe calviniste), Pinnock înțelege lucrarea Duhului într-o manieră mult mai largă, mai deschisă și – pe alocuri – mai penticostală. Aflat mereu în căutarea echilibrului între diferite poziții extreme, el a reușit să propună mereu cititorului calea de mijloc, adică acel traseu ferit de pericole, dar care – în același timp – rămâne mereu autentic.

O revendicare adecvată a prezenței Duhului este, așadar, indispensabilă. Fără această putere interioară unică, fără călăuzirea pe care Duhul o face posibilă, ca și fără iluminarea Lui, toate nu sunt decât simple constructe raționale. Or, cum istoria ne-a învățat adesea, o raționalitate exclusivă sfârșește în cele din urmă într-o fundătură.

Doar Duhul este, precum spune Crezul creștin, „Cel de viață făcător”.