Toți s-au ridicat, pentru că toți sufereau...

Fabrice Midal poveste (în Cum să-ți păstrezi seninătatea când totul în jur se prăbușește, Curtea Veche, București, 2023) ceva emoționant. Întâmplarea a avut loc la una dintre prelegerile motivaționale ale lui Jack Kornfield, într-o sală cu câteva mii de oameni. La un moment dat, „una dintre participante a avut o izbucnire intensă.

Fabrice Midal / Sursa: Radio Classique

A întrerupt ședința și a întrebat-o ce se întâmplă. În urmă cu două zile, femeia își pierduse fiul, un tânăr în floarea vârstei. În mijlocul acestei furtuni, ea își văzuse toate reperele în jurul cărora se construise dispărând unul câte unul. Era convinsă că totul, lumea toată, dispăruse odată cu ele.

Jack Kornfield nu a încercat s-o consoleze, căci de altfel era de neconsolat.

Dar s-a adresat adunării și i-a rugat să se ridice pe cei care își pierduseră un copil. Mai multe zeci de persoane s-au ridicat în picioare. A continuat, rugându-i apoi pe cei care își pierduseră o soră, un frate, mama, tatăl, partenerul să se ridice la rândul lor.

Apoi, pe cei care aveau răni adânci. Într-un sfârșit, toată lumea era în picioare. Femeia i-a cuprins cu privirea, mai întâi neîncrezătoare, apoi, puțin câte puțin, tot mai alinată, mai ușurată. Erau toți acolo, cu ea. Îi împărtășeau mâhnirea, nu era singura care suferea.”

Tot respectul pentru prezența de spirit a vorbitorului. În loc să ofere consolări gratuite, să recurgă la truisme inutile și să simuleze o empatie forțată, omul acesta chiar a făcut ce trebuie. Progresiv, dar delicat în același timp, a reușit să-i ridice pe toți în picioare, să creeze o solidaritate neașteptată.

Acea mamă înlăcrimată a luat act de ceea ce numim, de obicei, universalitatea suferinței. Nu doar ea pierduse pe cineva drag, ci toți pierduseră. În momente și împrejurări diferite, fiecare experimentase cutremurarea unei despărțiri. Nimeni nu fusese scutit.

Fabrice Midal / Sursa: RCF

Și mai este ceva: întreaga „mișcare” a avut loc în tăcere. Nu s-au rostit cuvinte, pentru că în fața unei suferințe majore cuvintele sunt de prisos. Nici măcar gesturi binevoitoare nu s-au făcut, pentru că ar fi fost de prost gust. Pur și simplu fiecare s-a ridicat cu persoana iubită în gând și – preț de câteva minute – a rămas demn și solemn.

A te alătura și a permite să ți se alăture ceilalți – iată secretul! Evident, faptul nu mai poate schimba lucrurile: cel plecat... e plecat. Suferința nu trece instant, ca prin magie. Nimic spectaculos nu se întâmplă, în sensul exterior al termenului. Și totuși, miracolul are loc: pe dinăuntru, la adâncime, tămăduitor. În fața marilor provocări ale vieții, comunitatea rămâne zidul nostru afectiv.

Inima celorlalți – rănită și ea, dar cicatrizată – întâlnește inima noastră suferindă, iar această comuniune schimbă totul. Aceasta face posibilă înaintarea, indiferent de evenimente și dincolo de ele.

Prin urmare, puterea prezenței nu este de neglijat. Nu neapărat a discursului sau altele asemenea, ci pur și simplu proximitatea. Ea face diferența între o persoană singură, care-și poartă poverile frângându-se sub ele și o persoană care are pe cineva în preajmă.

Și chiar mai mult: pentru a da o mână de ajutor nu trebuie neapărat o relație prealabilă. Prietenia de lungă durată – deși lăudabilă – nu este o condiție obligatorie. Putem ajuta uneori printr-o simplă (dar empatică) intersectare cu semenul nostru.

Mântuitorul a făcut, adesea, la fel.