„Măria Sa a avut un suflet sfânt!”

„Astăzi s-au împlinit 30 de ani de când robul lui Dumnezeu, bunul domn Neagoe Basarab, a plecat din această viață degrab trecătoare, ca dintr-o vale a durerilor, spre locașurile cerești cele veșnice. Odihnească-se în pace sufletul lui, alături de sufletele copiilor noștri, coconii Theodosie, Petru, Ioan și Anghelina, Ruxandra și monahia Sofronia!

Neagoe Basarab / Sursa: Historia

Era seară și întorcându-mă de la vecernie în chilioara mea tăcută, am luat hârtie și condei pentru a-mi deșerta inima de poverile grele și a le așterne spre știință nepoților și strănepoților mei. Bucurii și lacrimi, împliniri și sfâșieri, slavă și înfrângeri amare...

Astăzi, când toți fiii pe care i-am născut au intrat în pământ înaintea mea, când anii mi s-au împuținat și eu ca iarba m-am uscat, nu aș putea îndura lumina soarelui strălucind deasupra, de nu aș avea întipărit în suflet chipul luminos al lui Neagoe, un domn ales și dăruit de Dumnezeu. Când rănile amintirilor se desfac, îi aud glasul ce-mi poruncește, ca atunci când era în viață: „Sus să avem inimile, doamnă!”

Căci din voia lui Dumnezeu am avut cinstea de a-i fi doamnă și de a cârmui împreună, vreme de mai mulți ani, Țara Românească.

Ce vremuri binecuvântate!... De altminteri, pe cât mă pot întinde cu mintea, nu știu să mai fi fost prin aceste locuri vreun domn așa de evlavios și fără prihană precum a fost Măria Sa și-mi pare că multă vreme va trebui să treacă până ce Dumnezeu va ridica pe altul asemenea lui.

Alături de domnul Neagoe am aflat mărgăritarul cel mai scump și singura vistierie ce nu se poate fura de nimeni: dragostea lui Dumnezeu. Căci aceasta este bucuria statornică și plinătatea cea fără lipsă a inimii.

Măria sa avut un suflet sfânt. Viața lui scurtă s-a trecut mistuindu-se ca o lumânare de ceară curată ce arde în sfeșnic și luminează tuturor. A fost un om care, iubind pe Dumnezeu mult mai ușor decât pe sine, și-a petrecut zilele vremelniciei sale într-o necurmată pocăință. Fiecare faptă a sa era una a evlaviei, fiecare gând era rugăciune, cugetând la Legea lui Dumnezeu ziua și noaptea.

Din viața Măriei Sale am învățat că nu este sfârșit pocăinței, nici dragostei dumnezeiești și că sufletul însetat după Domnul se vede pururea la începutul căii și nu știe că se înalță din putere în putere și că pune suișuri în inima sa...

Neagoe Basarab / Sursa: Ziarul Lumina

Însă, după moartea domnului, nimic n-a mai fost ca înainte. Viața s-a clătinat de multe ori, în furtuni și vifore îngăduite de Dumnezeu. Pentru aceea, simțindu-mi sărăcia sufletească, am bătut la ușa milostivirii lui Dumnezeu, venind la acest liman de mântuire. În liniștea Schitului Ostrov cel înconjurat de apele Oltului, îmi caut azi odihna sufletului în rugăciune și singurătate.

Aici, în tăcerea nopților, valurile ce se zbat de maluri îmi pare că-mi aduc crâmpeie dintr-o viață de demult, ce îmi poruncesc să nu le îngrop odată cu mine.”

Cuvintele de mai sus, atât de profunde și sensibile, îi aparțin soției domnitorului Neagoe Basarab, Despina Elena, căreia apropiații îi spuneau Milița și care, după ce a rămas singură pe lume, s-a închinoviat la schitul Ostrov, purtând numele de Platonida.

Fragmentul este datat 15 septembrie 1551 și deschide jurnalul unic al acestei sârboaice pioase și inteligente, cea care i-a stat alături domnitorului român de-a lungul întregii vieți (Măria Sa, Neagoe Basarab, Editura Bonifaciu, Bacău, 2012).

Dar să ne amintim pe scurt că Neagoe Basarab s-a născut în ultimul sfert al secolului al XV-lea, în anul 1482, la Curtea de Argeș. Descendent al familiei boierilor Craioveşti, ctitorii Mânăstirii Bistrița, a fost fiul marelui vornic Pârvu Craiovescu și al soției acestuia, Neaga din Hotărani. După alții, Neagoe ar fi fost fiul lui Basarab al IV-lea cel Tânăr. După cum era moda vremii, a primit o educație aleasă de la călugărul Macarie de la Bistriţa, patriarhul Nifon, refugiat la curtea Craioveştilor, şi de la Maxim Brancovici.

Astfel, el a reușit să cunoască bine mai multe limbi de circulaţie europeană, precum şi greaca, slavona și latina.

Neagoe Basarab / Sursa: Researchgate

A urmat o serie de călătorii în Ungaria, Austria și Constantinopol care au avut scopul de a-și împlini educația și a-și forma gustul artistic. Revenit în țară, a preluat diverse funcții în structurile statale ale Țării Românești. La vârsta de 19 ani deținea deja funcția de postelnic în timpul domniei lui Radu cel Mare (decembrie 1501-19 iunie 1509), ca și în timpul lui Mihnea cel Rău (1508-1510). Apoi, în vremea lui Vlad cel Tânăr (Vlăduț) ajungea mare comis (24 aprilie 1510-28 noiembrie 1511).

La 23 ianuarie 1512 avea să fie înscăunat pe tronul Ţării Româneşti cu sprijinul aceluiaşi Mehmed Beg. Domnia lui a coincis cu o perioadă paşnică, de mare strălucire culturală, cu un oarecare echilibru social-politic şi, ca atare, domnul a putut să-şi îndrepte atenţia spre opera de organizare internă.

Ca domn al Țării Românești, Neagoe Basarab a încurajat dezvoltarea comerțului și a meșteșugurilor, iar pe plan diplomatic a încercat să mențină relații de prietenie cu Ungaria. Totodată, a refăcut forţa militară a Ţării Româneşti. În vremea lui s-a fixat hotarul dintre Oltenia şi Transilvania, acţiune care anunţa timpuri moderne, apariţia noţiunii de frontieră. În același timp, el a încercat să stabilească relații diplomatice cu Veneția și cu Roma și chiar să medieze conflictul dintre creștinii ortodocși și catolici.

Prin activitatea culturală Neagoe Basarab și-a pus amprenta asupra a sute de ani de gândire în Țara Românească. El este autorul uneia dintre cele mai vechi capodopere ale literaturii vechi sud-est europene, Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său, Teodosie, considerat un veritabil tratat de diplomație.

Frumoase rămân însă cuvintele soției sale, Milița. Aprecierea sa capătă note aproape suprarealiste, iar amintirea lui pare a-i alina bătrânețile și singurătatea. L-a îngropat nu numai pe el, ci și copiii lor, experimentând în felul acesta doliul maxim. S-a refugiat în liniștea mănăstirii, în rugăciune și anonimat, alegând iată o cale profund duhovnicească de-a „ieși din scenă”.

Rămâne, dincolo de amintiri, menționarea solemnă a dragostei lui Dumnezeu pe care – elogiativ fără îndoială – Milița spune c-a învățat-o de la soțul ei, domnul Neagoe Basarab.