Lumea de azi și spiritul critic

Cartea universitarului Ciprian Mihali – Om precar, om suveran. Rostul filosofiei în societatea digitală – este o capodoperă. Structurată pe patru capitole, este o veritabilă călătorie în lumea ideilor, o lume vie de când e omul, dar și o lume supusă mereu schimbărilor. Primele două capitole ating cele două dimensiuni ale existenței: spațiul și timpul.

Ciprian Mihali / Sursa: Redactia Cluj24.ro

Cum ne acomodăm noi, cei digitalizați până în măduva oaselor, la spațiul ce ni s-a dat. Care sunt provocările pe care le implică propria dezvoltare? Orașul, cu întreaga tendință de urbanizare, este el un cadru benefic pe toate planurile, așa cum l-am visat din cele mai vechi timpuri? Dar cu timpul ce să facem? Își modifică el „oferta” în funcție de evoluțiile inerente în plan tehnologic?

Iată întrebări pertinente și la care autorul răspunde în prima jumătate a cărții.

„Dacă existența umană se fixează în stabilitatea vieții de zi cu zi (prin practicile anonime, repetitive, prin muncă sau prin atribuirea de semnificații modeste, dar sigure), această stabilizare rămâne mereu fragilă, provizorie: pe de o parte, ea este mereu amenințată de evenimente (biologice, naturale, sociale, economice, politice etc.) care o aduc în vecinătatea imediată a morții; pe de altă parte, o existență umană redusă la cotidianitate este resimțită adeseori ca insuficientă.

Sensul său este trăit ca deficitar, repetiția uzează, anonimatul erodează certitudinea existenței, munca epuizează fizic și psihic, iar siguranța sensului minim capătă în timp forma unui neajuns, chiar a unei lipse de sens. De aici nevoia, impulsul găsirii unei suveranități a existenței, ca posibilitate de a accede, fie și momentan sau temporar, la un sens superior, la o trăire unică și intensă.”

Partea finală a volumului ne aduce în față figuri ale filosofiei contemporane, dintre acestea având următoarele trei: Jean-François Lyotard, Jacques Derrida și Jean-Luc Nancy. „Vreme de aproape zece ani, introducerea în filosofia contemporană a avut loc grație deschiderii oferite de gândirea lui Jean-François Lyotard. Anii 1990 au fost, fără îndoială, anii „chestiunii postmoderne“, marcați de dialogurile filosofice excepționale care au avut loc îndeosebi între Lyotard, Habermas și Rorty, ca reprezentanți ai celor trei mari școli filosofice ale vremii: școala franceză (continentală), școala germană (valurile doi și trei ale teoriei critice) și școala americană (pragmatistă). Aceste dialoguri au fost provocate de publicarea de către Lyotard a Condiției postmoderne în 1979, urmată de alte studii și scrieri în anii 1980–1990...

Identificam atunci câteva dintre domeniile și trăsăturile majore ale „condiției postmoderne“, pe care trebuie s-o înțelegem ca în expresia „condiția umană“, ca o determinare fundamentală a unei epoci, care o străbate și se lasă întrezărită în cultura și în arta ei, în societatea și în democrația ei, în istoria și în arhitectura ei. O determinare ce nu poartă mereu acest nume, dar participă la construirea unui model, a unui stil și a unor conținuturi filosofice specifice finalului de veac XX și transformărilor epocale din această perioadă, căci nicicând conștientizarea unei rupturi de trecut nu a fost mai pregnantă decât în anii 1990 — odată cu prăbușirea regimurilor comuniste —, atunci când prefixul „post-“ a căpătat un sens de maximă actualitate și gravitate, dar și de completă (deși poate iluzorie) comprehensiune.”

Ciprian Mihali / Sursa: paginadepsihologie.ro

Lui Lyotard îi urmează Jacques Derrida, cu proiectul său de deconstrucție, care se consuma „în acest perimetru descris de încheierea, de închiderea, mai degrabă, a proiectului modern metafizic și de sfârșitul cvasi-simultan — atât de brutal și atât de confuz în același timp — al comunismului.” Acestor doi le urmează Jean-Luc Nancy, a cărui filosofie „este prin excelență o filosofie a sensului: o filosofie a căutării sensului, a cercetării avatarurilor sale în timp, în spațiu, în creațiile umane sau în dezastrele provocate de oameni.”

Și iată-l, în cele din urmă, pe omul nostru prins între precaritate și suveranitate. Iată-l năpăstuit în mijlocul avansului tehnologic dar, în același timp, străfulgerat de o superioritate pe care nu și-o poate stăpâni. Contrarii care sunt tot mai frecvente, pe care nu le putem armoniza, dar pe care le observăm pe mai multe paliere. Aceasta e miza întregii lucrări: o punere în față a realității paradoxale în care se află omul postmodern.

O analiză lucidă și documentată despre situația în care ne aflăm, dar și despre drumul parcurs până aici.