Provocările teologiei moderne

George Eldon Ladd (1911-1982) a fost unul dintre cei mai reputați bibliști evanghelici. Deși născut în Canada, a crescut în Noua Anglie, unde s-a și convertit la creștinism, în 1929. Devine metodist, se licențiază în teologie (în 1942), iar după ce trece prin Boston, se înscrie la Harvard unde face un doctorat în greaca biblică și patristică (în 1949). În 1950, Ladd s-a alăturat corpului profesoral al Fuller Theological Seminary din Pasadena, California, unde și-a petrecut restul de treizeci de ani din carieră.

Familia creștină și provocările lumii moderne / Sursa: Ziarul Lumina

A făcut parte din grupul de cercetători conservatori care au respins separatismul strict și s-au format la universitățile americane de elită în anii 1940. Alți membri ai acestui grup, printre care se numărau Carl F. H. Henry, Kenneth Kantzer, Edward John Carnell, Glenn Barker, Bernard Ramm și Paul King Jewett, au devenit lideri ai evanghelicismului resurgent din perioada postbelică și au influențat apariția Asociației Naționale a Evanghelicilor (NAE), a Seminarului Teologic Fuller și a revistei Christianity Today.

În cartea sa, Prezența viitorului (publicată inițial în 1974; rom. trad. Ana Gruescu, Editura Cartea Creștină, Oradea, 1997), Ladd rezumă întreaga cercetare modernă asupra noțiunii de Împărăție a lui Dumnezeu, afirmând dimensiunea prezentă a acesteia. Spre deosebire de interpretarea exclusiv viitoristă, aceasta este văzută prin dictonul „deja, dar nu încă”, ca fiind „putere dinamică”, „activitate divină” și „veac nou al mântuirii”. Înțeleasă în felul acesta, Împărăția poate să fie așa cum a proclamat-o Isus și au explicat-o apostolii. Planul lui Dumnezeu era, cu prioritate, schimbarea morală și spirituală a lumii, iar abia după aceea răsplătirile viitoare.

În ultima parte a cărții, după o dezbatere excelentă, Ladd postulează patru adevăruri esențiale.

Plasate în contextul ultimului sfert de veac XX, acestea rămân o provocare și pentru noi, cei de azi. „Credem că există anumite adevăruri permanente pe care teologia modernă trebuie să le păstreze dacă scopul ei este să interpreteze pentru generația noastră elemente esențiale din Evanghelie.

Primul este că Dumnezeu acționează în istorie. Împărăția lui Dumnezeu nu poate fi redusă la domnia Lui în sufletul omului, sau modernizată în termenii confruntării existențiale personale, sau risipită într-un vis extralumesc de nemurire binecuvântată. Împărăția lui Dumnezeu înseamnă că Dumnezeu este Împărat și acționează în istorie pentru a aduce istoria la scopul fixat de El...

Împărăția lui Dumnezeu trebuie să recunoască faptul că Dumnezeu acționează în planul istoriei. Orice teologie, care poate numai să „aibă legături cu Dumnezeu de la distanță”, din cauză că Dumnezeu este atât de „Cu totul Altul”, încât nu poate să acționeze în planul istoriei, a pierdut ceva esențial față de credința biblică... (pp. 289-290)

Isus nu S-a așteptat ca oamenii să învingă răul prin propria lor putere. Și nici nu a conceput o victorie treptată asupra răului prin procese imanente în cadrul experienței istorice și sociale. Este semnificativ faptul că Isus nu a spus nimic despre construirea Împărăției sau că ucenicii Săi aduc Împărăția – amândouă fiind expresii care au fost populare în teologia modernă. Răul este atât de radical, încât poate fi învins numai prin intervenția puternică a lui Dumnezeu... (p. 291)

Un corespondent al faptului că natura răului este de așa manieră, încât omul nu poate să o învingă prin sine și să ajungă în Împărăția lui Dumnezeu, este teologia despre Împărăție ca acțiunea supranaturală a lui Dumnezeu... Atât profeții, cât și Isus i-au învățat pe oameni că realizarea finală desăvârșită a domniei lui Dumnezeu se va realiza numai printr-un act supranatural al lui Dumnezeu, act care va transforma lumea... Consumarea, așa cum a văzut-o Isus, nu va fi un eveniment „istoric” ca și alte evenimente, ci va fi intrarea lui Dumnezeu în istorie...

George Eldon Ladd / Sursa: coramdeo.ro

Noul Testament, inclusiv Evangheliile, Îl consideră pe Isus nu drept un simplu profet, ci drept Unul, prin care Dumnezeu a intrat în mod răscumpărător în istorie. Isus i-a învățat pe oameni că Împărăția lui Dumnezeu, chiar și prin prezența ei misterioasă, a fost acțiunea supranaturală a lui Dumnezeu... (pp. 292-293)

Problema finală este cea rolului Bisericii și relația ei prezentă cu Împărăția lui Dumnezeu. Un lucru pe care Biserica îl are în comun cu comunitățile apocaliptice din secolul I, cum ar fi secta de la Qumran, este convingerea că este o comunitate eshatologică și o mărturie atât prin cuvânt, cât și prin faptă a victoriei sigure a Împărăției lui Dumnezeu. Totuși, într-o privință foarte importantă, Biserica se află într-o situație unică, pe care nicio grupare iudaică din primul secol n-a cunoscut-o.

Mărturia ei despre victoria lui Dumnezeu în viitor se bazează pe o victorie repurtată deja în istorie. Ea proclamă nu numai o speranță, ci o speranță care se bazează pe evenimente petrecute în istorie și în propria ei experiență. Într-adevăr, Biserica este o comunitate eshatologică nu numai datorită faptului că mărturisește despre victoria viitoare a lui Dumnezeu, ci și pentru că misiunea ei este să prezinte viața Împărăției eshatologice în veacul păcătos prezent.

Însăși existența Bisericii este destinată să fie pentru lume o mărturiei a triumfului Împărăției lui Dumnezeu realizat în Isus.”