"Îndeajuns mie!"

„Există în ritualul iudaic o rugăciune alcătuită dintr-un șirag de mulțumiri aduse lui Dumnezeu pentru toate binefacerile hărăzite poporului Său Israel. Ca refren ori stih intercalat după fiecare dar pomenit figurează vorbele dai lanu, care se tălmăcesc: „de ajuns nouă”. De na-r fi decât că Domnul ne-a scos din pământul Egiptului, destul ar fi spre a-L binecuvânta și a-I aduce slavă.

Monahul Nicolae Steinhardt / Sursa: Basilica.ro

De n-ar fi decât că a prefăcut marea în uscat, destul e spre a-L blagoslovi și a nu înceta să-I mulțumim. De n-ar fi decât că ne-a hrănit în pustiu... Și așa mai departe. Fiecare faptă a divinității, fiecare minune ajunge spre a stârni recunoștința norodului și a-i provoca exclamația: dai lanu!

Tot astfel gândește orice evreu trecut prin Sfânta Taină a Botezului, căruia Domnul i S-a revelat și care, acum, se numără printre „iudeii care au crezut în El”; căci poate de asemenea striga: „De ajuns făcut-ai Hristoase Dumnezeule pentru mine!” Pentru a fi desprins solzii care-mi acopereau ochii, îți mulțumesc din toată inima, din tot sufletul, din tot cugetul și toată virtutea mea.

Doar atât de ai fi făcut după ce ai luat aminte la mine, cu vrednicie și cu dreptate este să strig cu lacrimi: dai li!

Pentru a-mi fi dat putința să-mi cunosc propria păcătoșenie, nimicnicie și ticăloșie Îți aduc laude și mulțumiri; și de s-ar mărgini doar la atâta darul făcut mie, tot prea destul e ca să repet: dai li! Pentru a-mi fi îngăduit să Te pot ruga, să Te iubesc și să mă închin Ție – de ajuns, prea deajuns ca să binecuvântez Sfânt Numele Tău. Pentru a fi sădit în mine nădejdea iertării și pentru a fi început să întrezăresc putința mântuirii – fii, Doamne, preamărit!

Pentru a-mi fi dat îndrăzneala să concept stabilirea unor relații de tip eu-tu cu Tine, Domnul și Dumnezeul meu mă minunez și nepricepându-mă a spune altceva, strig: dai li! Și tot așa fiindcă de acum mă pot închipui printre cei aleși cărora le-ai grăit: „Dacă rămâneți în cuvântul meu, sunteți în adevăr ucenicii Mei; veți cunoaște adevărul, și adevărul vă va face slobozi” (Ioan 8.31-32).

Recunoscător pentru orice posibilitate de exprimare în slabele și banalele noastre vorbe omenești îți sunt, Hristoase al meu, și pentru a fi dobândit calitatea de „prieten” al Tău, pentru a fi fost, altfel spus, înnobilat, căftănit prin credință și apa Botezului Duhului Sfânt. Pentru a fi ieșit din tristețe, mohoreală, jale, descumpănire, acedie, deznădejde și a mă fi apropiat de starea fericirii.

Și fiindcă, înseosebi, m-ai socotit în măsură a înțelege și a fi cu desăvârșire convins că Tu ești Adevărul, Calea și Viața.

De nu-mi vai fi dat a mă mântui și încă această absolută convingere îmi este cu totul suficientă spre a cunoaște liniștea și a gusta neîngrijorarea, mi-ai dăruit, Doamne, în nespusa Ta mărinimie, să aflu tot adevărul – atroce – despre mine însumi; m-ai slobozit din robia păcatului, care slujitor mai ferecat decât mine nu cred să fi avut.

Mai mult decât atât (căci nu dăruiești niciodată puțin, cu parcimonie, după dreptate, ci numai clătinat și îndesat, har peste har, nu împarți bacșișuri ci poftești la cină împărătească) datorită bunătății și milostivirii Tale mi-am putut însuși spusa lui Dostoievski: de mi s-ar dovedi în modul cel mai indubitabil, pe patul de moarte fiind, că nu Hristos este adevărul, că adevărul e altul – dacă demonstrația ari incantabilă și covârșitoare – n-aș sta nicio clipă la îndoială; aș alege să rămân cu Hristos, nu cu adevărul.
Dai li!”

Nicolae Steinhardt / Sursa: Podul.ro

Cu aceste cuvinte se deschide una dintre cele mai frumoase cărți de spiritualitate românească: Dăruind vei dobândi, semnată de Nicolae Steinhardt (Editura Mănăstirii Rohia, 2005). Avem aici o mostră de recunoștință, o fascinație exprimată în cuvinte alese și emoționante. Un elogiu adus schimbării, dar nu una vremelnică și superficială, ci perenă și profundă. Steinhardt găsește în sine motivele de mulțumire, nu în afara lui. Bucuria vine – cum e firesc – din interior.

Bunăvoința lui Hristos, dovedită în atâtea moduri, produce o recunoștință definitivă în inima lui. Nimic nu-i lipsește, nimic nu-i mai trebuie! Pe toate le are pentru că-L are pe Hristos! A descoperit esențialul, iar după această experiență oricare alta este superfluă.

În fond, povestea lui Steinhardt ar trebuie să fie și povestea noastră. De același har mântuitor ne-am umplut și noi, de aceeași lucrare măreață a lui Hristos am avut și noi parte. Dar, din păcate, izbucnirea de mulțumire nu este aceeași.

Ochii ne sunt captivi în lucruri efemere și amăgitoare, în loc să privim necontenit spre El, ținta celor mai alese căutări și trăiri.