Viața conjugală: reguli de aur

„Regulile de aur indispensabile vieții conjugale! Prima: aducerea înaintea lui Dumnezeu, prin rugăciune împreună, a tuturor dificultăților vieții materiale. A proceda altcum e totuna cu a rupe planul spiritual de cel material, a rupe religiosul de profan și, deci, a crea o falsă dihotomie... A-ți aduce înaintea lui Dumnezeu, prin rugăciune, grijile materiale, înseamnă că îți așezi existența sub suprema Sa autoritate și că nu cauți remedii în lumea de aici.

Înseamnă că renunți la neliniști, pentru a face loc insuflării drepte a Duhului Sfânt, adică Împărăției cerești, de care tatăl știe prea bine câtă nevoie avem. Dăruindu-se Providenței și discernământului pe care curând îl va dobândi, omul leapădă raționamentele ieșite din înțelepciunea lumii. Cuplul care se roagă supunându-și toate grijile materiale judecății lui Dumnezeu vădește că toată existența sa e clădită pe stânca spirituală, care e Hristos, astfel încât niciun val nu o va putea surpa.

Dar pentru a se ajunge aici, e necesar ca cei doi să-și încredințeze în fiecare dimineață ziua în mâinile Domnului, prin rugăciunea împreună, primind astfel razele tainice ale luminii Învierii. Pentru creștin, răsăritul e timpul de rugăciune plin de bucuria Celui Înviat.

Această rugăciune a dimineții... umple sufletul de pacea bucuriei pascale și, astfel, îl întărește pentru toată ziua.

A doua regulă de aur, care derivă din prima, e de a purta, înainte sau după rugăciune, o convorbire duhovnicească în doi, sub privirile lui Dumnezeu. Atunci, în pacea care se instalează după rugăciune, soluțiile clare apar în mod firesc, disipând orice dificultate, în privința oricăror probleme, fie că sunt legate de menaj, de creșterea copiilor, de dificultățile cuplului etc. Mai întâi deci rugăciunea, apoi convorbirea în lumina necreată și apoi fapta, în concordanță cu acestea... Omul care se roagă „respiră” duhovnicește și scapă de sufocarea provocată de miasmele acestui veac.

Rugăciunea așază tot gândul și toată fapta sub suflarea dumnezeiască. Rugăciunea de seară e mai potrivită pentru plânsul de sine, pentru mărturisirea păcatelor înaintea lui Dumnezeu și pentru iertarea reciprocă a greșelilor cuplului. Dar cel care adoarme plângând se va trezi în lumina Învierii. Și după rugăciunea de seară e bună o convorbire duhovnicească, în care să se treacă în revistă și să se cearnă ce a fost bun sau rău peste zi, sub privirea lui Hristos.

Ar mai fi și o a treia regulă de aur, ca semn al iubirii dumnezeiești care pătrunde și iradiază existența tuturor celor care nădăjduiesc în ea: pentru cel angajat astfel se apropie ceasul când Dumnezeu însuși îl cheamă la rugăciune, oriunde s-ar afla, în orice împrejurare. Această chemare e asemenea aripilor care, cu fâlfâitul lor, dăruiesc celor peste care trec suflarea blândă a zefirului. Chemarea la rugăciune e asemenea unei invitații secrete, interioare, asemenea unei blândeți pline de o negrăită prospețime. Negrăită, dar totuși recognoscibilă, această chemare la rugăciune este o poruncă dumnezeiască directă și imediată.

Cel care o aude trebuie să înceteze pe dată orice activitate, dacă e singur, și astfel își va cunoaște natura păcatelor, se va bucura de lacrimile pocăinței, de dulceața Duhului Sfânt. Mintea i se va uni cu inima care, arzând, va revărsa bucuria prezenței lui Dumnezeu... Dacă cineva nu se roagă, se pustiește sufocându-se spiritual, pentru că nu mai respiră Duh Sfânt, ci respiră duhul otrăvit al acestui veac!...

Toți cei care răspund pe dată acestei chemări vor cunoaște nu doar tainele celei mai adânci dintre rugăciuni, ci chiar taina rugăciunii de toată vremea, căci starea de rugăciune nu-i va mai părăsi, însoțindu-ți în orice faptă și în orice loc, pentru o bucată de timp de aci înainte, ca arvună a rugăciunii neîncetate... Toată ziua va fi, în continuare, transfigurată de o lumină pe care ochii nu o percep, dar sufletul o vede bine. Totul e iradiat de lumină și de dulceață, munca dobândește o cu totul altă dimensiune, apărând ca un loc, ca un mijloc de sfințire în care Dumnezeu e cu totul prezent.

Într-o viață autentic creștină, nu există loc sau împrejurare din care rugăciune să lipsească.”

Îndemnuri duhovnicești semnate de Michel Philippe Laroche. Născut în 1943, Laroche este un teolog francez, actualmente Mitropolit de Korsun al Bisericii Ortodoxe Ucrainene, fosta Patriarhie a Kievului. Din 1966 până în 1974, a studiat teologia la Institutul Teologic Ortodox Francez din Saint Denys. În 1969, a obținut o licență în teologie și, în 1988, un doctorat în teologie. A fost hirotonit preot la 1 noiembrie 1969 de către episcopul Jean Kovalevsky, în cadrul Bisericii Catolice Ortodoxe Franceze, care la acea dată nu avea legături canonice cu Biserica Ortodoxă și se afla sub autoritatea Patriarhiei Române.

Pentru o perioadă, a fost atașat mișcării vechiului calendar. În 1996, a fost făcut călugăr și apoi arhimandrit în Patriarhia Kievului, fiind consacrat episcop de Lyon la 12 mai. În 2019, el a fost confirmat ca membru al Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Ucrainene cu titlul de Mitropolit de Korsun.

Dincolo de aceste scurte detalii biografice, Laroche este un scriitor iscusit. Reușește – precum se poate vedea – să pună concepte teologice de mare anvergură în cuvinte simple, pe înțelesul publicului larg. Aplecarea sa asupra vieții de familie mi se pare exemplară. Orice-am zice, în familie se poartă marile bătălii spirituale, acolo ni se șlefuiește caracterul și tot acolo ne îndestulăm cu cele mai alese trăiri.

A pune întreaga viață conjugală sub semnul rugăciunii este nu doar necesar, dar și înnobilator.