Confesiunea de la Augsburg
Reforma protestantă n-a fost doar protest. După desprinderea de Roma – iar aici ne gândim la mișcarea lui Martin Luther – protestanții au fost nevoiți să se definească. Probabil mai puțin conștienți, de-acum înainte vor scrie o teologie prin reacție. Fiecare gest, fiecare formulare dogmatică și fiecare misiune vor avea acest catalizator. Nimic nu se va mai putea face sau concepe decât printr-o mai mult sau mai puțin fericită antiteză.

Dieta imperială de la Augsburg: cancelarul Christian Beyer dă citire mărturisirii de credință formulate de Melanchthon. / Sursa: wikipedia.ro
În acest context trebuie plasată și Confesiunea de la Augsburg. Numită și Confesiunea Augustan, ea reprezintă unul dintre cele mai importante documente doctrinare ale Reformei Protestante, redactat în 1530. Acesta a servit drept mărturisire oficială de credință pentru ramura luterană.
Confesiunea a fost prezentată la Dieta de la Augsburg, convocată de împăratul Carol Quintul (Carol al V-lea), în încercarea de a rezolva diviziunile religioase din Sfântul Imperiu Roman. În acest context, Prințul elector al Saxoniei i-a cerut teologului Philipp Melanchthon (un colaborator apropiat al lui Martin Luther) să redacteze o mărturisire de credință care să exprime clar pozițiile luterane.
Această mărturisire/confesiune conține 28 de articole împărțite în două secțiuni: (1) Articolele 1-21: rezumă punctele centrale ale credinței luterane și încearcă să arate continuitatea acesteia cu creștinismul istoric; (2) Articolele 22-28: elaborează o critică a practicilor Bisericii Catolice, considerate abuzive sau nefondate biblic. Prima parte este, așadar, istorico-dogmatică, iar nevoia de ancorare în tradiția primelor secole este exemplară; a doua parte este, după cum observăm, polemică.
Nu doar în litera ei, ci și în spirit, mărturisirea este protestantă. Formularea fiecărui articol a fost, fără îndoială, onestă și explicită. Doar că – așa cum vom vedea – scopul fusese altul. Împăratul își dorea unirea, pacea și consensul. O împărăție dezbinată n-ar fi fost la fel de puternică și longevivă. Ruptura însă era prea recentă, rănile prea sângerânde.
Catolicii au răspuns cu o respingere oficială numită „Confutatio Pontificia”, care critica pozițiile protestante și le considera eretice.
Prin urmare, unirea n-avea cum să se realizeze. Dimpotrivă, tensiunile dintre catolici și protestanți au continuat. În 1531, statele luterane au format Liga de la Schmalkalden, o alianță militară și politică pentru a se apăra de represaliile împăratului. (Să nu uităm: Carol V era catolic!) Numită după numele orașului unde s-a fondat, liga era opera prinților reuniți (Ioan Frederic I, Elector de Saxonia; și Filip I, Landgraful de Hessa), având un caracter preponderent militar. Diviziunile religioase din imperiu au contribuit la declanșarea unor conflicte armate, inclusiv Războiul Schmalkaldic (1546–1547).
Carol Quintul a văzut aceasta ca o amenințare directă și a decis să recurgă la forță militară pentru a restaura catolicismul și ordinea imperială. Papa Paul al III-lea a oferit sprijin financiar și trupe împăratului pentru a susține lupta împotriva protestanților. Această ligă (și implicit război) a fost un model pentru viitoarele alianțe protestante, iar conflictul a prefigurat conflictele religioase de amploare și, mai târziu, Războiul de Treizeci de Ani (1618–1648). Trecând prin mai multe faze (boemiană: 1618-1625); daneză: 1625-1629; suedeză: 1630-1635; franco-suedeză: (1635-1648), aceste trei decenii s-au încheiat cu Tratatul de la Westfalia (1648), care a reușit să aplaneze lucrurile.

Confesiunea de la Augsburg / Sursa: historia.ro
Iată ce consecințe sângeroase aveau să aibă neînțelegerile de ordin doctrinar, deși niciuna dintre părți nu și-au dorit să se ajungă aici. Istoria însă nu conține doar evenimente voite, ci și efecte colaterale imposibil de controlat. Cu toate acestea, Confesiunea de la Augsburg rămâne unul dintre cele mai importante documente ale Bisericilor Luterane, fiind inclusă în Cartea concordiei (1580), o colecție de texte fundamentale ale acestei confesiuni.
Iar dacă războaiele religioase în interiorul Europei urmau să ia sfârșit, confesiunile continuau să-și consolideze propria vocație. Alte vremuri vor bate la ușile bisericilor (indiferent de confesiune), iar zorii modernității vor veni cu provocări pe măsură.
Dar, cum s-a spus, cele postulate rămân mereu valabile, ca texte autoritare spre care orice mișcare creștină are nevoie să se întoarcă, iar și iar.
Comentarii