Despre buna educare

Cartea din care cităm are următorul preambul: „Cuvântare despre buna educare, creștere și îndrumare ce trebuie dată copiilor de părinții evlavioși și de învățătorii vrednici, întocmită de smeritul între monahi Grigore, de baștină din Moldova și revăzută cu grijă de eminentul între învățători Nicodim de Naxos, spre folosul întregii lumi creștine (Athos, sec. XVIII).”

Monahul Grigore, așadar, ne invită la o reflecție interesantă și cuvioasă asupra educației copiilor, o învățătură ce rămâne – trebuie să recunoaștem – încă valabilă: „În ce mă privește, cu puținătatea minții mele, gândesc că nu poate nimeni să dobândească mai ușor adevărata evlavie și virtute decât numai printr-o bună creștere de care să aibă parte din copilărie și printr-o bună îndrumare din partea evlavioșilor lui părinți și a vrednicilor lui învățători.

Dimpotrivă, nimeni nu deprinde și nu dobândește lipsa de evlavie și răutatea din altă parte decât din reaua creștere și îndrumare date de neevlavioșii și stricații lui părinți și învățători. Iar lucrul acesta apare limpede din nenumăratele pilde scrise în istoriile, care povestesc într-un glas că toate virtuțile și toate răutățile, de la începutul lumii și până astăzi, au purces și purced, s-au tras și se trag din acestea două, adică din buna ori din reaua creștere!

Și, întrucât ciclul complet al vieții oricărui om numără șapte vârste, întreb: Oare la ce vârstă să-și însușească buna creștere dată de evlavioșii lui părinți și de sfatul sfinților lui învățători? La vârsta cea din urmă, la a patra sau la a cincea? Ori la celelalte vârste? Mie, nevrednicul, mi se pare că numai la prima și la a doua vârstă poate să dobândească omul o bună creștere și îndrumare, adică, până ce împlinește 14 sau 15 ani. Căci numai atunci omul, copil necopt fiind, ascultă întrutotul de părinții și de învățătorii lui.

Rareori se găsește cineva care să mai asculte de ei și să li se supună la a treia vârstă, adică la 21 de ani.

Căci, dacă un copil a împlinit 15 ani și pășește în a treia vârstă, dacă nu a avut parte cumva dintru început de o bună creștere și nu s-a supus, de atunci înainte nu se mai spune lesne nici părinților, nici învățătorilor lui. Ci devine mai degrabă neascultător decât ascultător și față de unii și de ceilalți. Iar odată ajuns în a patra vârstă, cu niciun chip nu mai ascultă nici de părinți, nici de învățători.

De aceea, omul care nu a căpătat o bună educație în prima și în a doua vârstă a vieții lui de la părinți și învățători, ci a fost rău crescut, deprinde rele purtări și păcate din pricina acestei rele creșteri și îndrumări. Iar relele purtări nasc rea obișnuință. Și obișnuința devine nărav. Și năravul devine un soi de a doua fire. Și astfel, îl tiranizează până la moarte, aruncându-l în felurite patimi și păcate. Și, într-o atare stare, se duce, când moare, bietul om care plăsmuit a fost pentru a moșteni împărăția lui Dumnezeu…

Așadar, ca niște buni și evlavioși părinți, care țin la dezvoltarea sufletească și trupească a dragilor lor copii, trebuie, în cea dintâi și fragedă vârstă a lor, când sunt micuți, necopți și docili, îndată după înțărcare, să-i deprindă cu purtări frumoase și creștinești…

Și, de asemenea, când astfel de părinți merg la biserică, se cuvine să-i ia împreună cu ei și pe copiii lor… Și, odată ce copiii în vârstă de patru ori, cel mult, cinci ani au învățat aceste lucruri, părinții cei buni trebuie numaidecât să cerceteze în care școli publice sunt învățători evlavioși și vrednici… Atunci dar, preluându-i în grija lor pe acești copii nevârstnici și nevinovați, învățătorii, ca oameni evlavioși și vrednici ce sunt, au datoria să se poarte cu ei cu blândețe, folosind felurite procedee bune și potrivite.

De aceea, nu-i pun de îndată la carte, ci abia după o lună, necerându-le altceva decât disciplină și seriozitate când stau la școală. Și, dacă se descurajează ori plâng, să-i mângâie, când cu poame și fructe, când chiar cu parale… De asemenea, când se întâmplă să nu fie cuminți, să-i dojenească, și să arate față de ei o oarecare supărare…

Așadar, dacă doresc fericirea copiilor lor, e nevoie ca atât părinții, cât și învățătorii să se preocupe să-i aducă, prin mijloace potrivite, la rânduiala și cumințenia cerute tuturor, la păstrarea măsurii prin stăpânire de sine ș la seriozitate. Iară părinții, trebuie să se străduiască să dea copiilor lor bună pildă, model și tipar în toate privințele, prin frumoasele lor moravuri și prin viața lor virtuoasă…

Iar învățătorii virtuoși și vrednici, și ei, la rândul lor, atât în afara, cât și înăuntrul școlilor lor, să nu imite pe altcineva decât pe adevăratul Învățător și Mântuitor al lumii, pe Dumnezeul-Om Isus Hristos cu cei 12 ucenici ai Săi.”