Euharistia și timpul

„Euharistia aduce în prim-plan caracterul temporal al existenței omenești. Aceasta antrenează diferitele dimensiuni ale timpului și accentuează distanța dintre prezent și trecut prin evocarea de evenimente care, în sensul lor lumesc, sunt acum încheiate și absente: moartea lui Hristos, Cina cea de taină, Exodul, Paștile. Euharistia face ca aceste evenimente să fie prezente pentru noi în manierele lor specifice: moartea lui Hristos e reprodusă, anticiparea Sa de la Cina cea de taină e citată, prefigurarea ei din Exodul și din Paști e implicată.

Euharistia face ca aceste evenimente să fie prezente pentru noi, dar, în același timp, pun în prim prim-plan caracterul lor trecut, distanța temporală față de noi. Știm că ele s-au petrecut inițial în alte vremuri și alte locuri, nu în vremea noastră și în aceste locuri. Euharistia, ca semn sacramental, reprezintă contexte temporale care nu ne aparțin. Ea ne atrage în acele contexte și ne scoate din timpul și locul în care trăim. Distanța dintre acele contexte și ale noastre este o caracteristică importantă a reprezentării euharistice.

Dacă n-ar acoperi o distanță temporală, euharistia n-ar fi un semn sacramental.” (Robert Sokolowski, Prezența euharistică: un studiu al teologiei dezvăluirii, Galaxia Gutenberg, Târgu-Lăpuș, 2009) Ne place să imaginăm sacramentele (doar) în puterea lor de a ne strămuta în viitorul lui Dumnezeu.

Mai ales atunci când ne împărtășim, sufletul ni se înclină înainte, într-un fel de extensie nevăzută, spre lumea cealaltă, spre momentul acela cu totul binecuvântat, când vom sta la masă cu Hristos, pentru totdeauna. Și totuși, funcția Euharistiei este cel puțin dublă. Adică nu trebuie să fie vorba doar despre viitor, ci mai întâi despre trecut.

Acest „trecut” operează pe două paliere: unul îndepărtat (instituirea Euharistiei și Patimile), celălalt și mai îndepărtat (Paștile evreiesc și Exodul). Evenimente fondatoare sub aspect teologic, ele au legătură cu Israelul și cu Noul Israel (Biserica). Cronologic, temele primelor episoade se regăsesc – împlinite și desăvârșite – în cele celelalte. Această interconectare nu este doar teoretică, explicată și înțeleasă doar de specialiști, ci cât se poate de practică. Prin ritual și explicație, fiecare creștin ar trebui să resimtă aceste legături tainice și fascinante, să guste cu mintea aceste sensuri care – de fapt – însăilează întreaga istorie a mântuirii.

În vreme ce facem toate acestea, într-un context eclezial – se înțelege, se produce o binecuvântate desprindere din cotidian. „Evadăm” cu bună știință din ale noastre, însă n-o facem iluzoriu, în viitor, ci concret, în trecut. Evenimentele menționate sunt, astfel, puncte de sprijin pentru mințile noastre hărțuite de cele ale vieții.

Amintirea se cizelează, capătă accente cât se poate de dinamice.

Realizăm – în timp – că cele ale noastre trec în plan secund, iar cele care au legătură cu El, devin principale. Intrăm în mod adecvat în lumea lui Dumnezeu, celebrăm planurile și lucrările Lui în și pentru lume. Pășim – pe calea textelor biblice și a harului mereu prezent – într-un sanctuar al măreției divine, dar o măreție care se manifestă concret, la lumina istoriei. Iar toate acestea ne ancorează, ne conferă stabilitate.

Euharistia acționează, așadar, în și prin timp. Ea nu este suspendată în atemporalitate (astfel n-ar mai fi un sacrament) și nici pe noi nu ne suspendă astfel. Dimpotrivă, ne înrădăcinează mai bine în cele importante, ne așază pe traiectoria propriei mântuiri.

Timpul lucrează – în sfârșit – în favoarea noastră. Evenimentele se leagă și se împlinesc, iar inimile ne sunt umplute cu har mântuitor. Luându-L pe Hristos luăm ceea ce avem nevoie. Tânjirea noastră e ostoită, în cele din urmă.

Iar toate acestea se întâmplă în timp, prin forța nevăzută – dar reală – a Hristosului care ni se dă iar și iar.