Florile floriilor si ale cugetului

„De praznicul acesta, unde fiecare își aduce ofrandă faptele sale cele bune, durere mi s-a făcut, Doamne, să văd că stau înainte ca un sărman. Dar roua Ta îmi înmoaie cugetul care mi se face un al doilea Nisan. Ofrandele mele sunt florile lui. Iată-le împletite cunună și atârnate de ușa urechilor mele. Binecuvântat fie norul care s-a scurs peste mine! Cine a văzut vreodată flori strânse din cărți ca de pe niște coline. Cu ele și-au umplut fecioarele sânurile dalbe ale cugetului lor. Iată glasul a revărsat ca soarele flori asupra mulțimilor! Flori sfinte sunt. Primiți-le cu simțurile voastre cum a primit Domnul ungerea Mariei [In. 12.3]! Binecuvântat Cel ce ai fost încununat de slujitoarele Tale!

Iată, flori vorbitoare au așternut pruncii înaintea Domnului nostru. Asinul a fost încununat cu ele, calea era plină de ele. Laude au revărsat peste El ca niște flori și cântări ca niște crini. Și astăzi, în mijlocul praznicului, ceata pruncilor așterne înaintea Ta, Doamne, imne ca niște flori. Binecuvântat fie Cel ce a fost lăudat de prunci! Iată urechile noastre sunt ca o scoică plină de cântările pruncilor; pline sunt urechile noastre de cântările fecioarelor. Fiecare să adune toate florile și să amestece în ele flori care cresc în pământul lor, ca pentru acest mare praznic să împletim cunună măreață.

Binecuvântat fie Cel ce ne-a chemat la împletirea ei!

Păstorul cel mare [episcopul] să împletească precum florile tâlcuirile sale, preoții faptele lor cele bune, diaconii citirile lor, tinerii laudele lor, pruncii psalmii lor, fecioarele imnele lor, căpeteniile faptele lor, poporul cel simplu viața lui. Binecuvântat cel ce a înmulțit pentru noi faptele Sale cele bune!”.

Efrem Sirul – autorul acestor rânduri, preluate din Imnele Învierii – a trăit între anii 306-373, ucenicind pe lângă episcopul Iacob de Nisibe (308-338) care, deși a murit timpuriu, ajunsese un personaj foarte influent. Încă din adolescență s-a dedicat vieții ascetice (a aparținut chiar unei grupări numite Fiii testamentului), dedicându-se în cele din urmă predării catehezei. Instrucția și educația sa acoperea în general spațiul mesopotamian, creștinismul siriac și, parțial, tradiția rabinică. În prima parte a vieții, deși era ascet, nu s-a retras în pustie, ci a rămas în cetate, dedicându-se lucrării pastoral-didactice a Bisericii.

În anul 363, când împăratul Iovian a fost nevoit să lase perșilor cetatea Nisibe, și când un mare număr de locuitori creștini s-au refugiat în Edessa, Efrem a fost și el printre aceștia. Abia aici (în Edessa), Efrem a atins culmile activității sale, devenind cel mai important fondator al noii Școli catehetice a Perșilor și cel mai respectat dascăl al regiunii respective. Inventariate într-un manuscris de secol VII (Sinai Syriacus 10), Efrem a scris nu mai puțin de 598 de imne, dintre care ni s-au păstrat grupate în cicluri aproximativ 400.

Revenind la evenimentele ultime din viața Mântuitorului, trebuie remarcat că teologia pascală a lui Efrem prezintă o uimitoare întrepătrundere între conținut și formă, între gândirea teologică și stilul poetic. Metafora florilor este trecută prin diferite registre, plasate magnific pe fundalul Intrării lui Isus în Ierusalim. Astfel, „flori vorbitoare au așternut pruncii înaintea Domnului nostru”, adică laudele cele inocente adresate Lui. De asemenea, „ofrandele mele sunt florile cugetului” – continuă autorul. Nu doar copiii, atunci și acolo, și-au dus ofranda, ci și el – după secole – și-o aduce.

Mântuitorul nu mai este fizic prezent, însă prin credință și bună cuviință, oricine-I poate închina inima cu toate ale ei. Iar în cele din urmă, episcopul cel îndatorat cu învățătura „să împletească precum florile tâlcuirile sale”, alături de care ceilalți slujitori – și poporul – să își aducă ofrande binemirositoare.

Iată un recurs olfactiv și vizual de o înaltă ținută poetică, dar și de o reflecție teologică de mare profunzime.