Tipologia convertirii

Bernard Lonergan (1904-1984) a fost un filosof, teolog și economist canadian de renume, principalul arhitect a ceea ce a numit „metoda empirică generalizată”. Născut în Buckingham, Quebec, Lonergan a primit o educație tipic catolică și, în cele din urmă, a intrat în Societatea lui Isus (iezuiții), fiind hirotonit în 1936. În această perioadă s-a specializat atât în teologie, cât și în economie, fiind profund influențat de Toma d'Aquino și de interesul pentru filosofia culturii și a istoriei. La începutul anilor 1950, în timp ce preda teologia la Toronto, Lonergan a scris Insight: A Study of Human Understanding - lucrarea sa filosofică revoluționară Apoi, la începutul anilor '70, a publicat o lucrare la fel de importantă, Method in Theology.

De-a lungul carierei sale, a ținut conferințe și a scris pe teme legate de teologie, filosofie și economie. Universitatea din Toronto a întreprins publicarea The Collected Works of Bernard Lonergan, pentru care sunt prevăzute 20 de volume. În lucrarea sa Method in Theology, Lonergan împletește autobiografia cu cercetarea științifică, vorbind inclusiv despre convertire și fațetele ei.

Astfel, teologul canadian identifică trei tipuri de convertire care presupun un anumit crescendo, fiind – de asemenea – complementare:

1. Convertirea INTELECTUALĂ: menită să îndrepte o concepție greșită în ceea ce privește cunoașterea. Dacă a cunoaște înseamnă a relaționa cu obiectul (experiența), acesteia i se adaugă inteligența care organizează datele, conducând totul spre o semnificație clară. Ei bine, convertirea înseamnă – într-o primă instanță – o asemenea clarificare. „Procesul experienței, inteligența și judecata sunt un proces de auto-transcendență”, un fel de ieșire din sine care duce la o cunoaștere superioară. Este vorba de a cunoaște ce se face când se cunoaște.

2. Convertirea MORALĂ: „constă în a opta pentru ceea ce este cu adevărat un bine, așadar pentru valoare în detrimentul satisfacției, atunci când valoare și satisfacția ar fi în conflict.” Prin urmare, renunțăm la binele impus din exterior, asumând binele regăsit în interior, o alegere care presupune deplina libertate. Abia când omul trece de partea moralității își exercită cu adevărat libertatea, o înțelege în sensul ei înalt, mântuitor. Omul își devine propria cenzură, continuând să trăiască într-o permanentă racordare la modele și principii.

3. Convertirea RELIGIOASĂ: care trimite la un soi de îndrăgostire, la un fel de a fi răpit de absolut. Ajunsă aici, convertirea se manifestă ca și „o absorbire a conștiinței existențiale, ca și acceptarea stabilită a unei vocații la sfințenie, poate ca și o simplitate și o pasivitate mereu crescânde, în rugăciune.” Totul devine altfel, însă nu într-un fel de magie iluzorie, ci într-o realitate spirituală concretă, manifestată în toate ale vieții.

Iată cum cele trei tipuri de convertire nu sunt altceva decât „momente de autotranscendență. Se depășesc una pe alta, nu eliminându-se ci integrându-se în supunere. Convertirea morală merge dincolo de cea intelectuală, încât promovează subiectul de la autotranscendența cunoașterii la cea moral-existențială. Cea religioasă o depășește pe cea morală, pentru că subiectul moral-existențial este transformat într-un îndrăgostit, întrucât dorința sa morală devine bucurie.” (Cristian Florin Sabău, Credința și convertirea lui Nicolae Steinhardt. O evaluare teologică, Galaxia Gutenberg, 2024).

Indiferent de confesiune, toți avem nevoie să punem început bun vieții de credință. Momentele de răscruce sunt providențiale. Ele impun itinerarului spiritual un ritm sănătos, o cadență fără de care nicio dezvoltare n-ar fi posibilă.

Convertirea – asumată în întreaga ei tipologie – este, de fapt, trecerea la un alt nivel, de unde urcușul devine tot mai plauzibil, până la unirea cu Hristos.