Asinul
Țintă al unor frivolități omiletice, asinul lui Isus rămâne totuși atractiv. An de an, la Intrarea Domnului în Ierusalim, ni se pun în față – spre lectură și explicare – pericopele evanghelice potrivite, iar asinul e parte din „peisaj”. După cum știm majoritatea, cea mai forjată este ideea de smerenie, în sensul că Domnul se smerește până acolo încât își refuză orice eventuală solemnitate, alegând o cale atât de umilă pentru a intra în orașul care nu l-a așteptat niciodată. Pe de altă parte, „dintre toate animalele domestice despre care vorbește Scriptura, asinul este, probabil, cel căruia tradiția îi acordă cel mai mare interes” – spunea Michel Remaud (Evanghelie și tradiție rabinică, 2009).
Aceasta nu neapărat din cauza unor calități deosebite ale animalului cu pricina, ci mi degrabă pentru că este un ajutor indispensabil vieții zilnice din acea parte a lumii. Imaginarul colectiv – dincolo de omniprezența și utilitatea sa – nu valorizează aproape deloc asinul, ci dimpotrivă. Pentru a înțelege însă episodul Intrării în Ierusalim, survolăm câteva ipostaze ale asinului în literatura biblică și cea rabinică. Avem astfel:
Asinul PATRIARHAL: Prima apariție a acestui animal în textul biblic este în Geneza 22, textul care descrie „legarea lui Isaac”. Patriarhul Avraam, cu noaptea-n cap, își înhamă asinul și – împreună cu fiul și slugile – pornește spre muntele Moria. La poalele muntelui, asinul este lăsat în grija slugilor, pentru cei doi să urce pe culme. Într-un final, Avraam revine singur la cele două slugi ale sale, iar cei trei se întorc „împreună” la Beer-Sheva (v. 19). Despre Isaac și despre asin nu se mai face nicio mențiune. Tradiția rabinică explică acest detaliu prin necesitatea ca asinul să aștepte acolo venirea regelui promis lui Israel, cel care va restaura în mod definitiv prezența divină pe Muntele Sionului (identificarea muntelui Templului cu Moria, constatată în tradiție, se găsește deja în 2Cron. 3.1).
Asinul VOCAȚIONAL: Tovarăș nedespărțit al salvatorului lui Israel, asinul era alături de Moise când acesta a coborât în Egipt pentru a-și îndeplini misiunea. În cartea Exodului citim: „Moise și-a luat femeia și pe fiii săi, i-a pus pe asin și s-a întors în țara Egiptului” (4.20). Rabinii au avut grijă să vadă în asin (mereu articulat, nu un asin – deci nearticulat), un animal inedit, purtător de semnificații ascunse, într-un fel de legătură cu asinul lui Avraam care – cuminte și temerar – aștepta să fie împovărat cu familia salvatorului.
Asinul EXODULUI: Dintre toate animalele, asinul este singurul al cărui prim născut face obiectului unei răscumpărări: „pentru toată partea bărbătească ce deschide pântecele unei asine vei da în schimb o oaie ca răscumpărare.” Potrivit Num. 18.15, toate animalele necurate pot fi răscumpărate. Însă Mekhitla de Rabbi Ishmael demonstrează că această prescriere trebuie înțeleasă în mod restrictiv și că ea nu se aplică decât asinului. Același Rabbi Ishmael explică acest privilegiu prin rolul pe care l-au jucat asinii în momentul ieșirii din Egipt: fără ei, fiii lui Israel n-ar fi putut lua cu ei aurul și argintul egiptenilor, așa cum Dumnezeu le poruncise. Textul Exodului (13.11-16) stabilește o relație directă între răscumpărarea primilor născuți și ieșirea din Egipt. În acest text, asinii și fiii lui Israel fac obiectul acelorași dispoziții; porunca de a-l răscumpăra pe primul născut al asinei, de fapt, precede imediat porunca despre răscumpărarea primilor născuți ai lui Israel.
Asinul POST-EXILIC: „Saltă de veselie, fiica Sionului! Strigă de bucurie, fiica Ierusalimului! Iată că Împăratul tău vine la tine; El este neprihăjit și biruitor, smerit și călare pe un măgar, pe un mânz, pe mânzul unei măgărițe” (Zah. 9.9). Profet post-exilic, Zaharia se face purtătorul unui mesaj de speranță pentru un popor care gustase amărăciunea ruperii de țară și de Templu. Textele rabinice leagă asinul lui Avraam de cel al lui Moise și – în cele din urmă – de cel al lui Mesia. Qohelet Rabba este cât se poate de explicit: „Precum primul răscumpătăror, la fel va face și ultimul răscumpărător; așa cum depsre primul răscumpărător este spus: Moise și-a luat femeia și pe fiii săi, i-a pus pe asin... (Ex. 4.20), la fel, ultimul răscumpărător, după cum este spus: smerit și călare pe un măgar (Zah. 9.9).
Și iată cum gestul lui Isus – în ziua Intrării în Ierusalim – nu este altceva decât o împlinire subtilă a unei vechi și laborioase așteptări. Acest animal de povară indispensabil gospodăriilor orientale – asinul – devine un simbol mesianic prin excelență.
Astfel, „această inserare a asinului în reprezentările scenei evanghelice este mai mult decât un detaliu folcloric sau decorativ, iar artiștii, în mod conștient sau nu, s-au arătat aici teologi: pentru intrarea sa în pământul lui Israel – intrare care i-a fost refuzată lui Moise -, Isus, pe care Matei ni-L prezintă ca pe noul Moise, este purtat deja de animalul de povară care este ajutorul, smerit pe cât de indispensabil, al răscumpărării: asinul, a cărui prezență în toate etapele decisive ale istoriei mântuirii manifestă continuitatea planului lui Dumnezeu” (Michel Remaud).