Când creștinismul va dispărea, ce va lăsa în urmă?

„S-ar putea spune că, atunci când creștinismul dispare dintr-o cultură, nihilismul să fie consecința inevitabilă, tocmai pentru ceea ce este creștinismul în sine. Odată, acum multe secole, revoluția pe care Evanghelia a dus-o în lumea antică a discreditat întreaga ordine sacră a vechii religii. Creștinismul a înlăturat zeii, i-a îngenuncheat într-atât încât, oricât am încerca, nu mai putem să credem din nou cu adevărat în ei.

Lumea a fost, într-un anumit sens, demistificată, chiar dacă a fost îmbibată cu un fel de măreție sacramentală. Și într-atât de puternic a îmbrățișat noua religie realitatea și atât de cuprinzătoare și atotpătrunzătoare au fost efectele acesteia, încât chiar și cele mai înalte achiziții ale înțelepciune antice păgâne au fost cu ușurință incluse în noua sinteză intelectuală, estetică și etică.

Dar când creștinismul va dispărea, ce va lăsa în urmă?

Se prea poate ca creștinismul să fie moașa nihilismului tocmai pentru că, respingându-l, oamenii inevitabil resping orice, cu excepția orizontului pustiu al voinței indefinite. Nu mai poate fi găsit niciun alt dumnezeu. Istoria Dumnezeului răstignit și-a asumat totul și, astfel, la plecare va lua totul cu ea: venerație și austeritate, evlavie, porunca Binelui în noi înșine.

Dar voința rezistă, pusă în fața abisului de posibilități nelimitate, căutându-și calea – sau făurindu-și calea – prin întuneric. Însă ce se va naște dintr-o astfel de situație?”

Reflecția de mai sus îi aparține lui David Bentley Hart (Ateismul – o amăgire: revoluția creștină și adversarii ei, Doxologia, Iași, 2017), unul dintre cei mai prolifici teologi și filozofi ortodocși contemporani. A fost profesor la Christian Studies Center. De asemenea, a deținut Catedra Robert J. Randall de Cultură Creștină la Providence College și Catedra Danforth de Studii Teologice la Universitatea St. Louis.

Mai trebuie menționat că a fost membru al Institutului pentru Studii Avansate al Universității Notre Dame și a mai predat la University of Virginia, University of St. Thomas, Duke Divinity School și Loyola College. O carieră academică încă în ascensiune, așadar, îl propulsează pe Hart în fruntea celor mai importanți gânditori creștini ai momentului.

Incomod în primul rând pentru spațiul confesional în care se mișcă, polemic în sensul cel mai direct al cuvântului și mereu cu temele făcute, profesorul Hart poate fi luat ca un punct de reper mai ales de aceia dintre noi care-și caută buna așezare conceptuală.

Pornind de la afirmarea morții lui Dumnezeu de către Nietzsche, teologul se întreabă pe bună dreptate asupra destinului fără. Întrebarea se transformă în îngrijorare, iar aceasta e legată tocmai de radicalitatea istorică a creștinismului. Prin urmare, dacă atunci când (creștinismul) a venit pe lume a luat (cu amândouă mâinile) totul (și ceea ce nu a luat, a distrus), când va fi să plece (cum suntem amenințați), va lua cu el (din nou) totul.

Omului contemporan nu-i mai rămâne nici măcar politeismul antic, a cărui gropar de serviciu a fost tocmai creștinismul. S-au adunat deja câteva secole bune de dominație creștină, fapt care a modificat substanțial chipul lumii, ba chiar ireversibil.

Așadar, dacă – în cele din urmă – creștinismul pleacă (prin slăbiciune sau respingere), o singură variantă rămâne valabilă: nihilismul sau, în cuvintele lui Hart, „orizontul pustiu al voinței indefinite”. Supralicitarea voinței umane (în absența oricărei mitologii coerente – amintiți-vă, scenariul este că nu mai avem creștinism!) înseamnă o căutare interminabilă și bezmetică a omului cu sine însuși.

Va fi vorba doar despre om, cu toate potențialitățile sale, orice instanță externă (superioară) fiind anihilată irevocabil. Schizofrenia unei asemenea situații își va da măsura în timp, evident, situația noului păgânism fiind mult mai jalnică decât a celui antic. Conștientizând toate acestea, creștinismul ar putea lua anumite măsuri?

Probabil că nu. Sunt deja sute de ani (cel târziu din secolul XVI) de când creștinătatea a fost evacuată de la masa decizională din țările majoritar... creștine. Secularismul nu mai poate fi oprit, iar aceasta se datorează – parțial – și greșelilor făcute de Biserică, în ansamblul ei.

Credința creștină va fi trăită în forul interior al creștinilor (nu ne-a învățat Kant că religia-i o treabă privată?!), cel mult în ambianța simpatică a micilor comunități. Dar poate, în această alunecare ce pare ireversibilă, se ascunde și un licăr de speranță. L-am putea numi recursul la autenticitate, un fel de trezire a conștiinței și o alipire de esențial.

Istoria ne stă alături, prin multe exemple elocvente!