Credo, ergo sum

Simone Weil: tărie și fragilitate

Într-o lucrare mult apreciată (Elogiu eșecului), profesorul Costică Brădățan ne propune un exemplu al eșecului existențial în persoana gânditoarei Simone Weil. A rămas în istorie drept mistică și activistă în Rezistența franceze, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Lucrările sale, publicate postum, au avut o influență deosebită asupra gândirii sociale franceze și engleze. Inteligență precoce, Weil a manifestat, de asemenea, o conștiință socială la o vârstă fragedă. La cinci ani a refuzat zahărul pentru că soldații francezi de pe front în timpul Primului Război Mondial nu aveau, iar la șase ani îl citea pe poetul francez Jean Racine (1639-1699).

Simone Weil în timpul activității sale filozofice și sociale, o imagine panoramică ce evocă spiritul său militant și contemplativ. / Sursa: Pixabay

Pe lângă studiile de filosofie, filologie clasică și științe, Weil a continuat să se angajeze în noi proiecte de învățare, în funcție de necesități. Din 1931 până în 1938, a predat filozofie în mai multe școli de fete și a fost adesea implicată în conflicte cu consiliile de administrație ale școlilor, ca urmare a activismului său social, care presupunea pichetarea, refuzul de a mânca mai mult decât cei care beneficiau de ajutor și scrierea de articole pentru reviste de stânga. pentru a învăța efectele psihologice ale muncii industriale grele, în 1934-1935 s-a angajat într-o fabrică de automobile, unde a observat efectul de asfixiere spirituală al mașinilor asupra colegilor săi de muncă. În 1936, s-a alăturat unei unități anarhiste de lângă Zaragoza, Spania, antrenându-se pentru acțiuni în Războiul Civil Spaniol, dar, în urma unui accident în care a fost opărită cu ulei clocotit, a plecat în Portugalia pentru a se recupera.

La scurt timp după aceea, Weil a avut prima dintre mai multe experiențe mistice și, ulterior, a ajuns să își considere preocupările sociale drept „divinitate falsă”.

După ocuparea germană a Parisului în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, Weil s-a mutat în sudul Franței, unde a lucrat ca servitoare la o fermă. A fugit împreună cu părinții ei în Statele Unite în 1942, dar apoi a mers la Londra pentru a lucra cu Rezistența franceză. Pentru a se identifica cu compatrioții săi francezi aflați sub ocupație germană, Weil a refuzat să mănânce mai mult decât rația oficială în Franța ocupată. Malnutriția și suprasolicitarea au dus la un colaps fizic, iar în timpul spitalizării s-a descoperit că avea tuberculoză. A murit după câteva luni petrecute într-un sanatoriu.

Adăugăm la această scurtă biografie reflecțiile lui Brădățan, atât de fine și adecvate. Încă de mică, Weil „promitea enorm, dar era de o debilitate deprimantă, un copil-minune bolnăvicios la culme. Tărie și fragilitate.” Migrenele aproape nesfârșite le-a transformat în surse de înțelepciune, după cum avea să i-o spună (nu o dată) mamei. „Poate că o spunea în glumă, dar eșecul nu e de luat în râs. Cum îi rostești numele, capătă o viață proprie – până să-ți dai seama, s-a și instalat. Șubrezenia s-a lipit de ea și, pe măsură ce a crescut, i-a provocat suferințe tot mai mari, atât fizice, cât și mentale. Cu cât suferea mai mult însă, cu atât înțelegea mai multe și, ajungând să sufere peste măsură, înțelegerea i-a devenit prodigioasă. Îngemănarea între o extremă fragilitate și intuiția ieșită din comun va sfârși prin a o defini.”

Un portret al Simone Weil, surprins în alb-negru, evidențiind trăsăturile sale distincte și expresia contemplativă. / Sursa: Wikimedia Commons

Profunzimea face uneori casă bună cu neputința. Evident că pe cea din urmă n-o dorim, însă – paradoxal – ea o poate naște pe prima. Pentru că, atunci „când ești neîndemânatic, fiecare contact cu lumea fizică îți amintește că ai venit pe lume într-o stare de nedesăvârșire, că ceva îți lipsește, e prost alcătuit sau conceput anapoda. Arăți precum ceilalți și, în mai toate privințele, ești la fel ca ei, exceptând partea lipsă care te deosebește, lucrul pe care-l resimți dureros de câte ori încerci să faci ceva folosindu-ți corpul. Neajunsul ce decurge de aici și stinghe

A fi neîndemânatic înseamnă să te naști cu un spin înfipt în carne, pe care nu-l poți nici extrage, nici ignora. Dar dacă reușești să găsești o cale de a trăi cu el, eventual de a te împăca cu el, suferința ți-e răsplătită. Fiindcă atunci când nu te poți înscrie ușor în curgerea lucrurilor, când orice raport cu lumea înseamnă atâta chin, te afli în poziția ideală pentru a-i observa cursul și a-i cerceta modul de funcționare. Revelațiile sunt apreciabile: stângăcia te distanțează de lume, iar profunzimea intuiției e proporțională cu distanța. Cu cât spinul e mai dureros, cu atât pătrunderea ea mai mare. La limită, când devine una cu canea, înțelegerea va atinge proporții amețitoare. Și dacă nu te doboară, te face mai înțelept decât majoritatea oamenilor.”

Aceste reflecții mă duc cu gândul la slăbiciunea apostolului Pavel. În trup și-n duh, neputințele lui n-au fost altceva decât „combustibil” pentru o slujire de succes. Apostolia presupune multe, inclusiv o anumită fragilitate. Și în cazul nostru lucrurile stau cam la fel.

Nu putem atinge performanțe doar prin determinare și competență, avem nevoie și de-o anumită inadecvare, neplăcută în sine, dar fecundă prin efect.



Comentarii

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Vă rugăm să păstrați un limbaj respectuos și civilizat.

Ghita Mocan

Articolul propune modelul lui Simone Weil pentru noțiunea de fragilitate fizică și psihică. Aceasta este văzută dintr-o perspectivă pozitivă, nu primejdioasă sau fatidică. Lipsurile nu sunt ceva negativ decât prin impactul lor imediat, pe termen lung și prin efect, ele sunt binefăcătoare.

Drumul spre botez

Ghiță Mocan

Tipologia convertirii

Ghiță Mocan

Căderea Constantinopolului

Ghiță Mocan

Relativismul și momentele lui

Ghiță Mocan

Johann Strauss - fiul

Ghiță Mocan

Despre buna educare

Ghiță Mocan

Magnificat - Cântarea Mariei

Podcast