Crucea Mariei

Prezența Mariei, Născătoarea de Dumnezeu, în Evanghelii este cel puțin paradoxală. În drumul spre patimile Fiului, ea trece prin ceea ce Hans Urs von Balthasar numește, într-o carte intitulată În inima tainei răscumpărării (Galaxia Gutenberg, Târgu-Lăpuș, 2025): „scene de umilință”. Iată parcursul textual al acestora:

1. Totul începe în Templu, când Maria nu înțelege de ce a făcut Fiul ei ce a făcut (Lc. 2.41-51).

2. Apoi continuă în Cana, cu ocazia unei nunți, când Maria este repezită prin cuvintele: „Ce am Eu a face cu tine, femeie?” (Ioan 2.4).

3. Ca și cu n-ar fi suficient, în timpul vizitelor sale, Maria nu este primită, ba chiar este pusă – dimpreună cu întreaga familie biologică – într-o categorie cel puțin marginală. (Mc. 3.31-35)

4. În contextul Patimilor, când o femeie din popor binecuvântează „pieptul la care ai supt”, Isus din nou abate atenția de la mama Sa: „Ferice mai degrabă de cei ce ascultă Cuvântul lui Dumnezeu și-L păzesc” (Lc. 11.27-28).

Hans Urs von Balthasar - Fotografie alb-negru care îl înfățișează pe Balthasar în perioada maturității sale, reflectând profunzimea gândirii sale teologice. / Sursa: Sursa: The Imaginative Conservative

„După toate aceste respingeri, tulburări și neliniști – continuă Balthasar -, Maria va fi pregătită să asculte ultimul cuvânt al Fiului de pe cruce, poate cel mai dur cuvânt, pentru că El își retrage filiația, pentru a o substitui cu o alta: „Femeie, iată fiul tău!” (Ioan 19.26). Și astfel se împlinește unirea desăvârșită între cei doi: după cum Tatăl își abandonează Fiul și fiul se desparte de Maica Sa. Era nevoie de această formă de unire, pentru ca Maria să cunoască experiența tainei răscumpărării.”

Atunci, la 12 ani, Maria urma să înțeleagă ceva ce doar bănuia înainte: că fiul ei, este de fapt Fiul Tatălui. Că interesele ei materne, grija și atenția legitime devin secundare față de misiunea cu adevărat specială a lui Isus. Când devine adult, la 30 de ani, iar lucrarea Sa tocmai începe, din nou Maria trebuie să ia act de radicalitatea acestei chemări.

Dar mare este încercarea ei! Cum să înțeleagă... neînțelesul?!

Îl va urmări de la distanță, iar din când în când va veni la El pentru a-L dojeni. Oamenii vorbeau tot felul. Era diferit, dar totuși prea diferit. Unicitatea nu e ușor de dus, dar nici ușor de înțeles. Mulțimea însă Îl îmbulzea, afară și înăuntru. Într-o împrejurare, ea și ai ei doreau să intre, dar nu puteau. Așa că-L chemară. Fără succes, însă. El nu numai că nu ieși, dar îi și trimise vorbă că „ai Lui” sunt aici, înăuntru, și că nu cunoaște o altă familie decât cea spirituală, consfințită de ucenicie și angajament. Și iat-o pe Maria... afară!

Dar vine și momentul dramatic al crucificării. Ucenicii se risipesc, adversarii se înmulțesc. Totul se întunecă, până și cerul. Prindere, judecare, condamnare, răstignire. O agonie care nu poate fi descrisă în cuvinte, și asta nu doar sub aspectul ei fizic, ci mai ales spiritual. Hristos se împovăra cu tot bagajul omenirii, cu toată vina ei. În drum spre Calvar însă, cineva Îl elogiază prin mama lui. De fapt cineva Îi binecuvântează mama, considerând-o fericită atâta vreme cât L-a purtat în pântece și L-a alăptat. Și din nou Isus orientează întreaga atenție spre Împărăția cerurilor, spre ucenicia la care-i chema pe toți – așa cum ne cheamă și pe noi.

Astfel, „smerenia specific creștină nu se învață altfel decât prin niște smerenii formale și reiterate. După cum Hristos S-a smerit până la Cruce pentru a putea împlini misiunea Tatălui, la fel își smerește și El Maica.” Aceste „smerenii reiterate” sunt – în fond – parcursul unei vieți, a unui destin matern greu încercat. Maria apare pentru ultima dată în anturajul Fiului în ziua înălțării Sale, apoi în configurația primei biserici creștine, din camera de sus.

În acest paradox al marginalizării constante se află una dintre cele mai mari lecții de smerenie primite de umanitate vreodată. Ea cea care – prin faptul nașterii și al grijii materne – era așa de aproape, devine în multe feluri așa de departe. Și totuși, traversând toate aceste dureri, inima ei receptează și înțelege. În timp ce mesianitatea Fiului se dezvoltă, mama știe tot mai bine cât de inedită este lucrarea Lui și cum ea – precum atâția după aceea – pot beneficia de mântuire.

Pentru că – și în cazul ei – se potrivește chemarea hristică de a ne lua crucea, în fiecare zi, până la capăt!


 


Comentarii

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Vă rugăm să păstrați un limbaj respectuos și civilizat.

Ghita Mocan

Articolul dezvoltă tema Mariei, mama lui Isus, așa cum este ea prezentată în Evanghelii. Smerenia ei rămâne un exemplu peste veacuri, iar paradoxul relației impuse de Fiul o provocare pe multe planuri. Avem aici un subiect care a frământat mintea multor exegeți până la noi, iar dezbaterea va continua – fără îndoială.

Prezența viitorului - George Eldon Ladd - partea a II-a | Pași spre viață


Ghiță Mocan - Noi și ceilalți

Drumul spre botez

Ghiță Mocan

Tipologia convertirii

Ghiță Mocan

Căderea Constantinopolului

Ghiță Mocan

Relativismul și momentele lui

Ghiță Mocan

Johann Strauss - fiul

Ghiță Mocan

Despre buna educare

Ghiță Mocan

Magnificat - Cântarea Mariei

Florilegiu - Nașterea lui Isus