English
Deutsch
Français
Acum-ul ca model al veșniciei
Timpul există numai dacă poate fi măsurat, iar etalonul cu care-l măsurăm e spațiul. Unde se găsește spațiul care ne permite să măsurăm timpul? Potrivit lui Augustin, răspunsul este: în memoria noastră, unde sunt depozitate toate lucrurile. Memoria, depozitul timpului, este prezenţa lui „nu mai“ (iam non), după cum aşteptarea este prezenţa lui „nu încă“ (nondum). Așadar, eu nu măsor ceea ce nu mai este, ci ceva ce-mi rămâne fixat în memorie. Timpul există doar când aducem trecutul şi viitorul în prezentul reamintirii şi al aşteptării. Prin urmare, singurul timp verbal valabil este prezentul, Acum-ul. Plotin scrie: „În general vorbind, trecutul e timpul care se termină acum, iar viitorul e timpul care începe acum“. Acum-ul măsoară timpul înapoi şi înainte, fiindcă, strict vorbind, Acum-ul nu e timp, ci e în afara timpului. În Acum, trecutul şi viitorul se întâlnesc. Pentru o clipă trecătoare, ele sunt simultane, ca să poată fi stocate de memorie, care-şi aminteşte lucruri trecute şi este în așteptarea lucrurilor ce au să vină. Pentru o clipă trecătoare (vremelnicul Acum), timpul pare că stă-n loc, iar acest Acum devine pentru Augustin modelul veșniciei, pentru care folosește metafore neoplatonice – nunc stans sau nunc aeternitatis –, chiar dacă le goleşte de înțelesul lor mistic specific.”În felul acesta decodează Hannah Arendt gândirea lui Augustin în celebra sa teză de doctorat, intitulată: Iubirea la Sfântul Augustin (trad. Georgeta-Anca Ionescu, Humanitas, București, 2023).
Hannah Arendt în 1963 / Sursa: Wikimedia Commons
Născută în 1906, Hannah Arendt a crescut într-o familie de evrei laici din Königsberg.
Deși părinții ei nu erau religioși, aceștia i-au permis tinerei Hannah să meargă la sinagogă în compania bunicilor materni, care aparțineau iudaismului reformat (liberales Judentum). Ea a învățat despre creștinism în principal la școală și a fost impresionată de poveștile despre Iisus. Mai târziu, când era adolescentă, Arendt a devenit o cititoare dedicată a lui Søren Kierkegaard, ceea ce poate fi văzut ca primele semne ale interesului ei pentru teologie.
Începând din 1924, a studiat filozofia la Universitatea din Marburg, la Universitatea Albert Ludwig din Freiburg și la Universitatea din Heidelberg. În 1924, la Berlin, a asistat la prelegerile lui Romano Guardini, un teolog catolic care nu a făcut decât să-i întărească pasiunea pentru Kierkegaard. Arendt a studiat apoi filozofia și teologia cu Martin Heidegger și Rudolf Bultmann, până când, în primăvara anului 1926, a plecat de la Marburg la Freiburg pentru a studia cu Edmund Husserl. La Freiburg l-a întâlnit pe Karl Jaspers, care avea să devină îndrumătorul tezei sale de doctorat, susținută în toamna anului 1928 și publicată la Berlin în 1929 sub titlul Der Liebesbegriff bei Augustin: Versuch einer philosophischen Interpretation. Multe teme din teză au migrat în opera ei postbelică în diferite limbaje teoretice.
La Marburg îl întâlnește pe Martin Heidegger, sub a cărui înrâurire va fi până în 1928. În 1933, când Heidegger s-a alăturat Partidului Nazist și a început să pună în aplicare politicile educaționale naziste în calitate de rector al Freiburgului, Arendt, care era evreică, a fost nevoită să fugă la Paris. S-a căsătorit cu Heinrich Blücher, un profesor de filosofie, în 1940. A devenit din nou fugară de naziști în 1941, când ea și soțul ei au emigrat în Statele Unite. Arendt a predat la instituții academice prestigioase, precum The New School for Social Research, unde a devenit o figură emblematică a filosofiei politice. În această perioadă, și-a continuat activitatea academică, ținând cursuri despre politică, istorie și filosofie. Ultimul său proiect intelectual major a fost lucrarea neterminată intitulată „The Life of the Mind” (Viața minții), o reflecție profundă asupra activităților gândirii, voinței și judecății.
A murit pe 4 decembrie 1975, la vârsta de 69 de ani, în urma unui atac de cord suferit în apartamentul ei din New York. Moartea ei a fost bruscă și neașteptată pentru mulți, deși antecedentele cardiace erau cunoscute.
Un asemenea destin nu putea rămâne în afara marilor frământări. Iar problema timpului – o temă sinonimă cu istoria însăși – nu putea trece neobservată. Arendt a găsit în reflecția augustiniană tot ce-i trebuia: speculație, profunzime, perspectivă. Elementul subiectiv (cum percepem timpul) și cel obiectiv (cum este timpul în sine) capătă la Augustin o coeziune aparte. Printr-o interesantă punere în scenă – și într-o manieră paradoxală -, trecutul și viitorul se „dizolvă” într-un prezent care devine... etern.
Caracterul imponderabil al lui „acum” face din acesta ceva unic: punctul de întâlnire dintre imanență și transcendență. Ca într-un punct nodal, prin prezent se petrec toate firele existenței, doar în el sunt conținute. Și, în cazul acesta, nu este el o prefigurare inedită a veșniciei?! Sau, ca să fim mai dogmatici, nu este astăzi-ul evanghelic acel timp al Împărăției (kairos), cu valențe praznicale certe?!
De fapt, exact acesta este. Un timp care se sustrage efemerității, care se împlinește prin potențarea lui imediată. Faptul că omul se află pe deplin în prezentul său, faptul că-l circumscrie pe toate planurile, iată marea realizare. Și astfel, fiecare zi trăită plenar este o participare la veșnicie, o pregustare a ospățului eshatologic. Timpul este răscumpărat, iar ireversibilitatea lui nu mai frustrează.
Și ce dacă timpul trece, câtă vreme scurgerea lui nu mai este ireversibilă, ci, dimpotrivă, răscumpărătoare?!
Ghita Mocan
Articolul evidențiază lucrarea lui Hannah Arendt pe problema iubirii la Augustin. Inevitabil, subiectul atinge și dimensiunea temporalității, așa cum se întâmplă cu toate marile teme. Timpul, mai bine zis prezentul, devine astfel un model pentru veșnicie, o idee profund creștină și consolatoare.
Comentarii