Robert Francisc Prevost nu e Raymond Leo Burke

Da, nu e! Și e bine așa. Deși amândoi sunt cardinali americani, Raymond Leo Burke e varianta primejdioasă, ultraconservatoare și dubioasă. Nu e suficient? Atunci mai aflați că – potrivit celor mai veridici investigatori – Burke a fost inamicul Papei Francisc. A condus cu nerușinare o întreagă rețea de contestatari, care nu s-au dat înapoi de la cele mai scabroase acuzații la adresa fostului papă.

Imagine cu Papa Leon al XIV-lea salutând mulțimea de pe balconul Bazilicii Sf. Petru, imediat după alegerea sa. / Sursa: Sky News

După cum aflăm de la Vicens Lozano (Vaticangate: El complot ultra contra el papa Francisco y la manipulación del próximo Cónclave), acesta “a devenit cunoscut în mass-media în 2016 printr-un act inedit. A publicat o scrisoare deschisă, semnată și de cardinalii Walter Brandmüller, Carlo Caffarra și Joachim Meisner, prin care îi cerea Papei Francisc să își corecteze poziția privind dreptul divorțaților recăsătoriți de a primi sacramentele. Aceasta a fost o rebeliune fără precedent împotriva unui suveran pontif pe care l-au acuzat că a creat confuzie în rândul credincioșilor și că vrea să submineze poziția tradițională a catolicismului, care nu permite divorțul.” Pare o cauză nobilă, nu-i așa?!

Pastoral însă lucrurile sunt mai nuanțate.

Există adesea cazuri în care un divorțat/ă este victima unei infidelități conjugale asumate și neîndreptate. Cum facem atunci?! După o perioadă de penitență nu se cade să le permitem împărtășirea euharistică, evident în condiții optime și asistate spiritual?! Putem vorbi despre divorț în termeni radicali (ca de altfel despre orice alt subiect „cu oameni”)?! Dar să nu vă faceți iluzii: această atitudine și întreaga tiradă din anii următori nu sunt decât răzbunarea lui Burke pe un papă care (în 2014) îl „detronase” din poziția de patron al Ordinului de Malta.

Cu toate acestea, în bună și înțeleaptă practică pastorală, Papa Francisc l-a reprimit în funcții de conducere numindu-l (în 2017) la Tribunalul Suprem al Signaturii Apostolice, unde fusese prefect. Această poziție îi dădea dreptul de a locui într-un apartament de lux din splendidul palat al Sfântului Oficiu, la câțiva pași de Santa Marta, reședința de suflet a papei. Burke a continuat, ostentativ și necanonic, să celebreze cu regularitate liturghia în latină, sfidând, și în acest sens, restricția lui Francisc privind acest tip de liturghie preconciliară. Deși unele atitudini antiprogresiste ale cardinalului sunt legitime și orice creștin rezonabil le împărtășește, prin asemenea gesturi „medievale” a arătat c-a mers prea departe, într-un fanatism care e la fel de periculos precum libertinismul.

Evident că anumite afirmații ale Papei Francisc au fost neinspirate și, tocmai din această cauză, discutabile. Sigur că stilul său afectuos și afabil i-au cauzat uneori, alunecând ba într-o direcție stângistă, ba într-una progresistă (acestea nefiind neapărat opuse). Analiștii ne atrag însă atenția că acestea au fost gesturi pasagere, nesemnificative în sensul lor prim și, oricum, nu definesc gândirea oficială a fostului pontif. Dar, cum se întâmplă în general, corul ultraconservatorilor au folosit fiecare ocazie pentru a-și consolida poziția, dinamitând (fără succes totuși) sistemul catolic din interior. Mai e cazul să adăugăm că Burke se află în relații apropiate cu Donald Trump?! Ce se-aseamănă, se-adună.

Fotografie realizată în primăvara anului 2008, înfățișându-l pe Raymond Leo Burke în perioada în care era arhiepiscop. / Sursa: Wikimedia Commons

Și totuși conclavul ne-a surprins plăcut. Dacă tot au vrut s-aducă un papă de dincolo de ocean, atunci bineînțeles că nu l-au ales pe Burke (dejucând astfel calcule trumpiste vehiculate de ceva vreme). Robert Francisc Prevost este cu totul altă plămădeală. Moderat în toate aspectele (mai ales cele delicate, privitoare la minoritățile sexuale și problema feministă), sensibil și cult, Prevost pare a deschide o pagină elegantă a catolicismului.

Atașat în multe feluri de fostul papă, cu o experiență misionară deloc neglijabilă, dar și un fin cunoscător al detaliilor de ordin politico-bisericesc, noul papă pare că va continua într-un spirit deschis, dar prudent. Sarcina nu-i este ușoară, dar cărei confesiuni creștine îi este ușor azi?!

Să salutăm, așadar, faptul că nu s-a ales de pe cele două extreme: nici unul ultraconservator, nici unul progresist. Foarte bine! Trăim vremuri în care a găsi echilibrul este o virtute în sine.