Doar politician? Nu, categoric nu!
Dintre tratatele de tinerețe ale lui Platon, Protagoras este singurul care atacă problema politică într-o manieră frontală. Subtilitatea dialogului este dată de pozițiile opuse ale interlocutorilor. Astfel, pe de o parte, Protagoras (un sofist renumit), susține că virtutea (în Grecia antică întotdeauna exprimată prin gestul politic) se învață, într-un fel de „școală de politicieni”. De cealaltă parte, Socrate susține că – dimpotrivă – nu se învață pur și simplu, că nu există o școală politică efectivă, în care cineva să învețe pedanteria, oratoria și altele. Faptul de a influența (în bine) cetatea nu rezidă în anumite calități/virtuți dobândite, nici de o anumită dibăcie sau fler. Dar atunci cum se face că unii pot influența societatea într-o manieră politică, în vreme ce alții n-o pot face?!
Dacă – urmând argumentul socratic – politica nu e un meșteșug (sau mai grav, o șmecherie), atunci care sunt atuurile celor care o fac în mod onest și eficient?!

Fotografie a unei sculpturi a lui Platon expusă într-un muzeu, evidențiind detaliile artei antice / Sursa: Wikimedia Commons
Ei bine, ideile pe care vă las să le citiți singuri sunt perene, aș zice. După cum veți observa din intervenția lui Socrate, a poseda o meserie te face „eligibil” în spațiul politic. Înainte de a-ți da cu părerea spre binele și progresul cetății, trebuie tu însuți – ca om, soț, tată, cetățean – să-ți dovedești competențele aplicate. Politica în stare pură nu există decât în sofisme pe care nimeni nu le-a putut aplica, niciodată și niciunde.
Altfel spus, nu poți să-ți petreci o parte a vieții nefăcând nimic, necalificându-te în niciun domeniu, criticând pueril în dreapta și-n stânga sau – mai grav – speculând tot felul de oportunități, iar la urmă să ai pretenții de „specialist”, să iei cuvântul în forul superior al cetății.
Cuvântul „politică” vine de la polis („cetate”), așadar, să se pronunțe cei care știu să facă ceva: cu mâinile, cu capul, cu toate laolaltă. Gratuitatea gestului politic era disprețuită, împinsă spre margine, scoasă din uz. Influența publică a cuiva depinde direct proporțional de competențele lui anterioare, de seriozitatea și abnegația sa.
În traducerea lui Andrei Cornea, textul de mai jos se găsește în Platon – opere complete (vol. 1). Apreciem și pe această cale demersul clasicistului nostru, un proiect care – fără îndoială – trebuia reluat cu o asemenea acribie și determinare.
„Eu, dragă Protagoras, mă gândeam că arta politică nu-i ceva care să se învețe, dar n-am cum să nu te cred, acum când tu spui că se învață. Totuși, e justificat să explic de unde mi-am format opinia că ea nu-i posibil de învățat și afirm, în acord cu ceilalți greci, că atenienii sunt înțelepți.
Așadar, atunci când ne strângem în Adunare, observ că, dacă vine vorba despre construcții necesare în oraș, trimitem după constructori drept consilieri pentru construcții; dacă e vorba despre navigație, îi chemăm pe navigatori, și la fel în toate situațiile unde se crede că disciplinele respective pot fi învățate și predate. Iar dacă cineva, pe care atenienii nu-l consideră un profesionist, s-ar apuca să le dea un sfat în materie, ei nu-l acceptă deloc, chiar dacă el e frumos, bogat sau nobil, ci ar râde de el și l-ar huidui, până ce fie chiar acela care vrea să vorbească s-ar da la o parte, fiind huiduit, fie arcașii l-ar trage de acolo ori l-ar aresta la porunca pritanilor. Așa procedează ei când au de-a face cu ceea ce ține de arte.
Dar când ar trebui deliberat în legătură cu guvernarea cetății, deopotrivă tâmplarul, fierarul, cizmarul, negustorul, marinarul, bogatul, săracul, nobilul omul de rând se ridică să li se adreseze lor despre aceste treburi; și nimeni nu-i uimit în cazul acestora – precum fusese în cazul celor de dinainte – că respectivul se apucă să dea sfaturi, deși n-a învățat nicăieri politica, nici n-a avut de fapt niciun învățător.
E limpede, prin urmare, că atenienii nu consideră că politica e ceva ce se poate învăța.”
Comentarii