Predica de pe Munte și cei 12 apostoli

William Perkins (1558-1602), este considerat „părintele puritanismului englez” și unul dintre cei mai influenți teologi protestanți ai epocii elisabetane. Influența sa a depășit cu mult propria viață scurtă, marcând atât teologia reformei engleze, cât și predicarea protestantă din secolele XVII–XVIII. Deși a împărtășit multe din preocupările și practicile puritane, Perkins n-a părăsit niciodată Biserica Angliei – un fapt care-l face oarecum diferit de ceilalți. Metoda sa de interpretare a Scripturii urma triada: „doctrină, rațiune, aplicare” (doctrine, reason, use). În ceea ce privește predicarea, accentua într-un mod aparte metoda expozitivă, considerând că doar accesul la textul Bibliei facilitează adevărata cunoaștere a lui Dumnezeu.

William Perkins / Sursa: wiki.com

Ideile sale au ajuns în Noua Anglie prin coloniștii puritani, influențând teologia lui Jonathan Edwards și predicarea protestantă americană.

Adunată în volume de o frumusețe aparte, opera sa are parte de o atenție specială din partea istoricilor și a teologilor. Mi-a atras atenția însă interpretarea inedită pe care o face Predicii de pe Munte (Matei 5-7), o perspectivă pe care n-o mai întâlnisem. După cum veți vedea, autorul identifică 12 doctrine abordate de Isus pe care le pune în directă legătură cu cei 12 apostoli, după cum urmează:

„Această predică cuprinde douăsprezece puncte de doctrină, corespunzătoare, într-adevăr, numărului celor doisprezece apostoli, cărora le-a fost destinată în primul rând, cu prilejul chemării lor la această slujbă, deși nu îndrăznesc să spun că trebuie aplicată în mod special câte o parte fiecărei persoane în parte, ci mai degrabă în ansamblu, întregul fiecăruia; afară numai dacă, poate, în ultima parte, prin „marea prăbușire a casei zidite pe nisip”, Hristos a avut în vedere în chip special căderea înfricoșătoare a lui Iuda, care L-a trădat.

Acum, primul dintre aceste puncte privește binele suprem al omului în adevărata fericire [5:3–12], care este aici atât de limpede declarat în opt reguli distincte, încât îl conduc pe fiecare om către acesta și dau copilului lui Dumnezeu cea mai mângâietoare asigurare a lui, chiar și în cea mai mare nenorocire a sa.

Al doilea privește în mod mai deosebit lucrarea de slujire [5:13–16], mijlocul obișnuit de dobândire a fericirii pomenite mai sus.

Al treilea restabilește Legea morală în adevăratul ei sens și înțeles, pe care învățătorii iudei îl pervertiseră în chip rușinos [5:17–48], astfel încât acum putem face pași pe calea ascultării.

Al patrulea ne îndrumă asupra modului corect de a face fapte bune [6:1–18], ilustrând prin trei cazuri speciale — milostenia, rugăciunea și postul — în care fariseii ipocriți depuseseră multă osteneală în zadar.

Al cincilea prescrie o grijă moderată pentru lucrurile pământești [6:19–34], care dezrădăcinează lăcomia, rădăcina tuturor relelor.

Al șaselea îndreaptă practica judecății pripite[7:1–5], pentru o mai bună dovadă a smereniei noastre și a dragostei față de frații noștri.

Al șaptelea prescrie discernământul pastoral [7:6] în împărțirea lucrurilor sfinte ale lui Dumnezeu, pentru păstrarea lor curată și pentru siguranța celor ce le împart.

Al optulea ne încurajează în chip deosebit, atât prin poruncă, cât și prin făgăduință [7:7–11], la sfânta practică a rugăciunii și chemării lui Dumnezeu.

Al nouălea ne echipează pentru practica dreptății și a echității în convorbirile noastre civile [7:12].

Al zecelea ne îndeamnă cu putere să ne îngrijim de mântuirea noastră, umblând pe calea îngustă a vieții și ferindu-ne de calea largă ce duce la pierzare [7:13–14].

Al unsprezecelea ne previne asupra învățătorilor mincinoși, care sunt principalii amăgitori ce scot oamenii din calea vieții [7:15–20].

Al doisprezecelea și ultimul, împreună cu încheierea, leagă totul, convingându-ne atât prin făgăduința fericirii veșnice și a celei mai mângâietoare siguranțe [7:21–29], cât și prin avertismentul asupra primejdiei unei pierderi totale și irecuperabile, să unim mărturisirea exterioară cu ascultarea corespunzătoare, atât în inimă, cât și în viață.

Acum, toate acestea sunt de o asemenea importanță în viața unui creștin, încât niciuna nu poate fi neglijată de acela care dorește, cu mângâiere și siguranță, să trăiască evlavios în Hristos Isus... Ostenelile mele aici au fost în special acestea: pe cât am putut, din notele mele și ale altora, să dau spre citirea publică lucrarea credincioasă a autorului, în înțelesul său propriu. Doar că am adăugat ici-colo, cu bună chibzuință (deși spre folosul meu personal), câteva trimiteri în margine către scriitori clasici papistași, pentru acele opinii care le sunt imputate aici. Motivația mea pentru publicarea acestei lucrări, nădăjduiesc că o voi putea dovedi oricărui potrivnic.

Oricare ar fi însă, cu toată datoria și slujirea ce vi se cuvin, o recomand cu smerenie domniei voastre, și sub onorabila dumneavoastră ocrotire, casei credinței. Și fiindcă nu mă îndoiesc de râvna dumneavoastră în citirea credincioasă și frecventă a ei, îmi voi transforma îndemnurile către dumneavoastră, în această privință, în rugăciune către Atotputernicul, ca, prin zidirea credinței și a celorlalte haruri ale lui Dumnezeu, să prisosiți tot mai mult în roadele dreptății, bucurându-vă aici de multă adevărată cinste, de zile lungi și fericite, în pacea Sionului nostru și în propășirea familiei dumneavoastră, iar la sfârșit de viață de viața veșnică, prin Isus Hristos.”

Am lăsat „să curgă” și finalul explicației lui Perkins, tocmai pentru a pătrunde puțin în inima lui cultă și smerită. Interpretarea, ușor alegorică, este însă de luat în seamă. Formularea celor douăsprezece subiecte e pertinentă, atât în raport cu textul, cât și – mai ales – în raport cu nevoile pastorale de atunci și acum.