„Nu sunt deloc un om cu greutate și nici respectabil, nu sunt un dascăl în ale vieții”

„În anul 1945, care acum e de domeniul trecutului, celebritatea mea a crescut considerabil. Am început să fiu prețuit mult mai mult decât înainte. În primăvara lui 1947 Universitatea din Cambridge m-a făcut doctor honoris cauza în teologie. Am luat parte la ceremonia medievală de atribuire ea titlului de doctor, cu pelerină roșie și cu o tichie specială de catifea... Spre mirarea mea, am devenit foarte admirat, respectabil, deci – om cu greutate, aproape dascăl în ale vieții, minte conducătoare.

Nikolai Berdiaev / Sursa: ziarullumina.ro/

Aș vrea ca cei care citesc această autobiografie să mă creadă: nu sunt deloc un om cu greutate și nici respectabil, nu sunt un dascăl în ale vieții, sunt doar un căutător de adevăr și dreptate, un răzvrătit, un filozof existențialist, înțelegând prin aceasta intensa existențialitate a filozofului însuși, dar nu sunt dascăl, nici pedagog, nici conducător. Notorietatea mea în creștere mi-a adus prea puțină bucurie de viață, prea puțină fericire, în care, de altfel, cred prea puțin. Sunt un om foarte puțin ambițios.

Și îmi este propriu un puternic element de melancolie, care, pesemne, nu se observă, pentru că sunt un om reținut și-mi plac vorbele de duh și glumele. Toate astea au coincis cu o perioadă foarte nefericită din viața mea. Lidia s-a îmbolnăvit grav, a făcut o paralizie a mușchilor gâtului, cu dificultăți crescânde în vorbire și în ingurgitarea hranei. Era de-a dreptul uimitor cum suportă această boală chinuitoare. Forțele i-au slăbit.

La sfârșitul lui septembrie 1945 Lidia a murit.

A fost unul dintre cele mai chinuitoare momente din viața mea, și totodată unul dintre cele mai importante lăuntric. Moartea Lidiei n-a fost chinuitoare, a fost spiritualicește iluminată. Retrăind moartea ei, am învățat multe. A fost o trăire de covârșitoare importanță. Lidia avea o putere a credinței ieșită din comun, n-am mai întâlnit la nimeni o asemenea putere a credinței. Moartea ei a fost înălțătoare datorită intensei ei spiritualități. Și-a păstrat până la sfârșit mintea limpede și tot ce a spus – mai exact, tot ce a scris înainte de a muri – a fost sublim. Aproape până la ultima suflare a scris versuri.

Vreau să editez aceste versuri. Ea nu a năzuit spre asta, era cu totul lipsită de vanitate, avea un mare aristocratism. A citit tot timpul cărți mistice și a făcut adnotări despre cele citite. Se simțea tot mai mult că aparține religiei viitoare a Duhului Sfânt, dar păstra o legătură indestructibilă cu Biserica. Înainte de a mă duce la culcare, intram întotdeauna în camera Lidiei și purtam împreună discuții spiritual-mistice. Îmi plăcea atât de mult această parte a zilei și mă gândesc mereu la ce am pierdut. Nu pot să mă împac cu moartea ființei apropiate și dragi. Nu pot să mă împac cu golul ce s-a format în mod ireversibil...

Nu se poate să nu existe cerința reîntâlnirii și a vieții veșnice împreună. M-au emoționat mult semnele de dragoste manifestate de toată lumea pentru Lidia după moartea ei. Mă refer la o latură a morții, dar mai există și o altă latură. Moartea nu înseamnă doar răul extrem, în moarte există și lumină. Există revelația iubirii în moarte. Numai în moarte există o încordare extremă a iubirii. Iubirea devine deosebit de arzătoare și orientată spre veșnicie. Comunicarea spirituală continuă și, mai mult, devine deosebit de puternică și intensă, chiar mai puternică decât în viață. În pragul morții, i-am spus Lidiei că mi-a fost de un imens sprijin în viața mea.

Mi-a scris că va continua să-mi fie un fel de sprijin. Și este adevărat. Iată la ce m-am mai gândit cu privire la însemnătatea morții. Când te gândești la oameni dragi care au murit, de obicei îți amintești cu greu de lucrurile rele care, poate, chiar au existat în viață, îți amintești doar de lucrurile bune. Un înțelept enunț afirmă că despre moți nu trebuie să vorbești de rău, trebuie ori să vorbești de bine, ori să taci. Ce înseamnă asta? Sensul este mai profund decât se crede.

În general, am încercat să păstrez acest obicei pentru duminică seara. Duminica este o zi foarte periculoasă pentru un predicator. Dacă vrei să rămâi pe calea cea bună, când ajungi acasă duminică seara și iei o ceașcă de ceai sau o cină ușoară, alege-l pe unu dintre acești oameni – Whitefield, Edwards etc. sau pe unul dintre marii puritani și experiențele lor, pe oricare dintre ei. Iar dacă te îndrepți spre casă gândindu-te nesăbuit că ai avut o zi minunată și că ai fost un mare predicator care a ținut niște predici grozave, nu vei citi foarte mult până vei fi readus cu picioarele pe pământ.

În moarte există iluminare, chipurile celor morți devin uneori de o mare frumusețe, pentru că începe transfigurarea omului în vedere veșniciei, tot ce este rău se desprinde. Și dacă noi, în mod activ și creator, ne amintim despre cei morți numai lucrurile bune, aceasta se datorează faptului că astfel participăm la transfigurarea omului, ajutăm în mod activ la această transfigurare.”

Destăinuirea îi aparține lui Nikolai Berdiaev (1874-1948), și se găsește în Cunoașterea de sine. Exercițiu de autobiografie filozofică (trad. Inna Cristea, Humanitas, București, 1998). Pornind de la propria graduare și, ulterior, celebritate, autorul se întoarce spre sinele său adânc. Se regăsește insignifiant sau, cel puțin, nu atât de important precum este perceput. Mereu s-a considerat „victima” unei supraestimări, iar acest fapt i s-a părut mereu un mister. Ceea ce povestește însă mai pe larg este moartea Lidiei, un eveniment tragic ce se suprapune pe realizările academice.

Cum se întâmplă adesea în viață, în mijlocul bucuriei și a stării de bine, ceva nu merge sau, mai grav, ceva se întrerupe ireversibil. Moartea ei devine însă o lecție cu adevărat importantă pentru el. Mai mult (și mai profund) decât tot ce învățase în școală, dincolo de concepte și teorii, Berdiaev descoperă în durerea pierderii învățături și speranțe nebănuite. Paradoxal (sau nu), tocmai experiența doliului certifică și întărește credința în viața de dincolo.

Până când moartea nu-i decât un subiect teoretic, o „vizitatoare” care mereu ajunge pe la casa altuia, n-ai cum să trăiești plenar visul unei alte lumi. Dar când aceasta îți dă buzna-n casă și-n viață, când aripa ei rece și misterioasă îți atinge viața de altfel plină de realizări, dintr-o dată jocul lumină-întuneric devine mult mai interesant și pilduitor. Ba chiar se poate ajunge la concluzia autorului nostru: „în moarte există și lumină”.

Spre această lumină ar trebui să privim de dincoace, despre viața în care trebuie să rămânem când ceilalți pleacă. O lumină ce se profilează la orizont și care ne mângâie zilele rămase. O lumină care ne ademenește elegant și grațios, care ne aduce aminte mereu cât de nemuritori suntem și cum, într-un alt loc, vom fi din nou împreună.