Dispariția fricii de Domnul

Într-un eseu despre „frica de Domnul”, teologul Walter Brueggemann identifică patru gânditori moderni care au încercat să explice atitudinea contemporană în ceea ce privește relația cu Dumnezeu. Și nu este vorba de relația cu Dumnezeu în general, ci mai ales la acea perspectivă reverențioasă a raportării la divin, cu implicații morale pe măsură. Cei patru sunt: McPherson, Polyani, MacIntyre și Newbigin.

Walter Brueggemann / Sursa: www.walterbrueggemann.com/

Luați în ordine, McPherson analizează criza de sens și pierderea transcendenței în cultura occidentală; Polyani subliniază rolul angajamentului personal în cunoaștere, inclusiv în cunoașterea lui Dumnezeu; MacIntyre atrage atenția asupra dezagregării eticii clasice și a nevoii de virtuți ancorate în tradiție; iar Newbigin insistă asupra redescoperirii unei viziuni creștine coerente într-o lume pluralistă. Brueggemann îi folosește ca repere pentru a arăta cum „frica de Domnul” presupune nu doar emoție și reverență, ci și o reașezare a întregii gândiri morale în fața realității lui Dumnezeu. Iată comentariile autorului:

• Crawford McPherson, în lucrarea The Political Theory of Possessive Individualism, a arătat cum individualismul lockean a remodelat și redefinit percepția noastră despre sine, astfel încât persoana nu mai este ancorată într-o tradiție afirmativă, ci depinde de o autoasigurare individuală agresivă prin acumulare și consum. Această înțelegere a realității umane a făcut din a dobândi și a avea scopul existenței umane. Nu este nevoie de o mare imaginație pentru a observa că un asemenea individualism posesiv evocă valori ale satisfacției de sine și ale autoafirmării care se manifestă în toate domeniile vieții – inclusiv în economie și sexualitate.

• Karl Polyani, în The Great Transformation, a urmărit modul în care puterea „pieței” a fost treptat și decisiv detașată de țesătura relațiilor sociale. „Economia” a devenit o forță autonomă în lumea modernă, fără legătură cu relațiile sociale și fără responsabilitate față de acestea. Deși analiza istorică a lui Polyani nu insistă asupra acestui punct, conexiunea dintre o economie autonomă și un consumerism fără frâu nu este greu de imaginat. „Rezultatul” unei astfel de practici autonome a economiei este că putem auzi, de pildă, pe Margaret Thatcher vorbind despre piață ca și cum ar fi o persoană, spunând: „piața știe cel mai bine.”

• Alasdair MacIntyre, în Whose Justice? Which Rationality?, a oferit o critică subtilă a teoriei dreptății promovate de „liberalism”, înțeleasă ca dreptatea sistemului de piață liberă bazat pe autonomia individului. Deși analiza lui MacIntyre nu merge până acolo, este ușor de observat că caracterul neîmblânzit al statului-națiune în lumea modernă se armonizează cu o astfel de diminuare a oricărei idei de relaționare socială cuprinzătoare. MacIntyre susține că orice viziune asupra dreptății este înrădăcinată într-o experiență istorică, și că chiar și „liberalismul”, care se înțelege pe sine în mod pozitivist, este tot un produs al unei istorii și trebuie criticat din această perspectivă.

• Lesslie Newbigin, în Foolishness to the Greeks, a analizat, într-un mod mai accesibil publicului larg, dispariția scopului teleologic din tranzacțiile sociale, în fața pozitivismului tehnologic. Atunci când un astfel de scop este complet negat, toate relațiile sunt reduse la operațiuni tehnice, în care valoarea și demnitatea umană sunt compromise, ignorate și adesea distruse. Modernitatea este angajată în negarea oricărui scop care depășește scopul exprimat și ales de cei implicați în tranzacție.

Comentariile mele – continuă Brueggemann – intenționează doar să sublinieze că suntem participanți la o imensă schimbare culturală, susținută de fundamente intelectuale puternice. În opinia mea, merită din plin să înțelegem ce stă în spatele acelor comportamente și reacții care, la suprafață, par pur și simplu indiferente și iresponsabile.”

Situația, prin urmare, este endemică. Lucrurile nu vin de nicăieri, ci au fost „lucrate” pas cu pas. Pornind de la aceste observații, devine clar că „frica de Domnul” nu este un concept marginal sau arhaic, ci un cadru de referință indispensabil pentru a regândi atât credința personală, cât și ordinea morală într-o cultură fragmentată. O relație adecvată cu Dumnezeu trebuie să devină o cheie pentru a redescoperi direcția, stabilitatea și demnitatea vieții în vremuri de confuzie.

Credința ar trebui să devină constitutivă ființei, nu un simplu reflex religios sau de orice altă natură.