Comunitatea și credința

„Iată exemplul unui bătrân pe care l-am întâlnit în Rusia, acum mulți ani. Fusese necredincios toată viața lui, nu credea în Dumnezeu și își pierduse și credința în om deoarece nu primise vreo revelație de la Dumnezeu, nimic care să-i deschidă ușa spre credință, dar nici nu putea să creadă ceea ce spuneau oamenii despre credința lor, uitându-se la modul în care aceștia se comportau cu el.

Antonie de Suroj / Sursa: doxologia.ro/

Și după ce a întâlnit mulți oameni, credincioși și necredincioși, a intrat într-o zi într-o biserică.

Nu se aștepta la nimic, ci doar voia să vadă cum este înăuntru și cum arată oamenii care vin acolo. Și a spus că lucrul pe care nu l-a putut uita niciodată a fost sentimentul că toți acei oameni se adunaseră acolo cu voie bună, cu deschiderea unul către celălalt, cu măsura de dragoste frățească pe care o putea avea fiecare. El nu întâlnise până atunci o adunare de oameni care să se strângă împreună în numele unei credințe comune și care, drept consecință, să se iubească unul pe altul și să fie deschiși unul către altul.

Nici nu a avut impresia că sunt îngeri pe pământ, că ar fi fost bunătatea întruchipată în mijlocul lor; erau și gesturi mai necioplite, era nerăbdare, dar, în principiu, a simțit că acei oameni îl considerau pe necunoscutul de lângă ei ca prieten, ca frate, ca soră. L-a impresionat atât de mult, încât a început să vină iar și iar. Și singurul motiv pentru care făcea aceasta era că simțea o foame, o nevoie de a fi în mijlocul unor oameni care se iubeau între ei. Nu era naiv știa cum sunt acești oameni în viața de zi cu zi, știa tensiunile, dificultățile, fricile lor, dar acolo, în biserică, li se întâmpla ceva, și cel mai important lucru pentru el era că se întâmpla în biserică.

Nu și-a îndreptat imediat inima și mintea spre cunoașterea lui Dumnezeu. ci s-a îndreptat către oamenii de acolo, încercând să devină unul dintre ei, să împărtășească atitudinea lor comună. Se simțea relaxat, se simțea în pace, simțea că este într-un loc în care nu există decât bunăvoință reciprocă. Și atunci a fost pentru el începutul descoperirii Celui care îi dă pacea: „Vă dau pacea mea, dar nu v-o dau cum v-o dă lumea” (Ioan 14.27).”

Întâmplarea este povestită de Antonie de Suroj, într-o carte pe cât de profundă, pe atât de emoționantă: Ultimele cuvântări (Doxologia, Iași, 2017). Ce mesaj ne transmite această relatare? Ce-ar trebui să învățăm din experiența bătrânelului rus? Oare trăirile lui sunt universale, sau avem de-a face cu o excepție pe care ar trebui s-o tratăm ca atare? În primul rând, întâmplarea de mai sus ne aduce aminte că, înainte de a-L întâlni pe Dumnezeu, omul întâlnește o comunitate. Mediul joacă un rol primar, esențial, în viața de credință care stă să înceapă. Nu poți vedea lucrurile care nu se văd înainte de a le vedea pe cele care se văd.

Nu poți vorbi despre tine înainte de a vorbi despre alții. Nu poți să aștepți experiențe absolut unice și individualiste, care să te particularizeze, pentru că faptul acesta nu poate fi nici adevărat, nici benefic. Ai nevoie de o cunoaștere împărtășită în primă instanță, de un fel de „molipsire” la nivel emoțional, aceasta fiind prima poartă a credinței. Să nu subestimăm puterea comunității, ea mediază experiența noastră de credință, o încurajează și o susține.

În al doilea rând, povestea de mai sus confirmă că perseverența este secretul spiritualității. Bătrânul s-a întors iar și iar. A ales să păstreze o legătură constantă cu acea comunitate. N-a fost idealist, nici naiv, a rămas un om normal, dar a adăugat vieții obișnuite acest gest. Conectarea conștientă, asumată, prietenoasă a fost secretul. Observanța lui a trecut dincolo de propria experiență, pentru că acesta este avantajul vieții în comunitate: propria experiență se secundariază și, cu adevărat, îl vezi pe celălalt mai presus. Înțelegi ceea ce Biserica știe de la început: harul divin se experiază comunitar, mereu împreună cu ceilalți, niciodată în izolare. Desigur că există și elemente personale ale credinței fiecăruia, dar acestea vor fi întotdeauna mai puține decât celelalte.

În al treilea rând, experiența bătrânului ne amintește că Dumnezeu lucrează în moduri nebănuite. El are răbdare cu omul (uneori) până în apusul vieții. Șansa mereu amânată a venit, în cele din urmă. Acesta nu e un argument pentru amânare! Nimeni n-are garanția zilei de mâine. Însă, post-factual vorbind, nu putem să nu apreciem răbdarea divină. Suntem surprinși de delicatețea și eleganța cu care lucrează Dumnezeu. Iar acest lucru nu-l vedem doar la alții, ci și la noi.

Apropierea pieziș de Dumnezeu, mereu intermediată de întâlniri ce stau sub semnul omenescului, prin amestecarea noastră cu semenii, toate acestea ne încurajează și ne liniștesc. Măreția lucrării lui Dumnezeu cu omul se ascunde în detalii greu de prevăzut sau estimat. Dar, nu ne îndoim, lucrarea se face.

Mereu înspre mai bine, mereu înspre mântuire!