Exercițiu de neuitare: Andrei Șaguna

Născut în familia negustorului Naum Șaguna in 1809, la 1 ianuarie, Andrei este al treilea copil din familie. Părinții săi se vor despărți la puțin timp după nașterea lui, iar mama, Anastasia, se va întoarce la Miskolc. Despre tatăl său nu se va mai cunoaște nimic după 1814 când se va converti la catolicism pentru ca familia să poată beneficia de ajutorul Bisericii Romano-Catolice. Copii vor învăța la școala greceasca de aici și vor fi instruiți, tot aici, in religia ortodoxă.

Sf. Ier. Andrei Șaguna / Sursa: basilica.ro

In 1823 va merge la Pesta unde va locui cu familia Grabovszky și va urma gimnaziul catolic. Totuși, înaintează o cerere pentru a-și păstra credința strămoșească și după ce va fi obligat sa urmeze timp de șase săptămâni un curs de teologie romano-catolica si de istorie bisericească, i se va aproba cererea la 2 septembrie 1828.

În anul următor se va înscrie la facultatea de filosofie și drept din Pesta iar dupa absolvirea ei va hotărî să intre în clerul ortodox. Timpul petrecut la Pesta într-o atmosferă cosmopolită l-a făcut pe tânărul Andrei Șaguna să cunoască lucrările lui Samuil Micu-Klain, Gheorghe Șincai si Petru Maior precum si teoriile asupra așezării coloniștilor romani în spațiul de la nord de Dunăre și a conviețuirii lor cu slavii in secolele VI-VII. Interesul său fașă de istoria bisericească ortodoxă poate fi justificat și prin faptul ca el însuși aparține unui dialect și a unei comunități latine desprinsă din latinitatea orientală, din etnia si limba romana.

Andrei Șaguna era un aromân.

În 1833 a fost tuns în monahism la mănăstirea Hopovo cu numele de Andrei (numele sau de botez era Anastasiu). Mitropolitul de Carloviț, Stefan Stratimirovici, l-a numit profesor de teologie la institutul de aici în anul următor pentru ca în 1835 să devină secretarul al consistoriului mitropolitan. În 1837 va deveni ierodiacon, ieromonah, precum și egumen al mănăstirilor Hopovo si apoi Covil o perioadă va fi si profesor la seminarul teologic din Vârșeț.

În 1846, pe 27 iunie, mitropolitul Iosif Rajacik îl numea pe Șaguna ca episcop vicar in Transilvania. Va ajunge acolo pe 2 septembrie același an. Iată cum era descris: „un bărbat frumos înalt și puternic cu fața albă și frumoasă, fruntea largă și netedă, iar barba neagră. Dădea impresia evlaviei, a seriozități și a autorității''.

Părerea bună a contemporanilor nu semăna cu părerea lui despre episcopia Transilvaniei. Șaguna considera Biserica din Transilvania nu numai înapoiată din punct de vedere material, dar si umilită de autorități și mai ales dezorganizată administrativ. El a găsit preotul de țară slab înzestrat intelectual și uneori moral pentru a corespunde responsabilităților sale: avem de obicei o pregătire primită (doar) de la un alt preot, care era de obicei propriul său tată și pe care trebuia să-l urmeze în meserie. Existau foarte putini preoți școlarizați iar lucrul acesta nu putea să aducă decât efecte negative la adresa Bisericii.

Alegerea în scaunul episcopal nu a fost voită de către toti protopopii transilvăneni. Voturile acordate la sinodul protopopiilor din 1847 îl clasau pe locul al treilea cu numai 27 de voturi având înainte pe Ioan Moga (33) si pe Moise Fulea (31). Totuși mitropolitul Rajacik îl va recomanda oficial împăratului Ferdinand in ianuarie 1848. La 5 februarie Șaguna va primi scrisorile de numire în funcția de episcop al Transilvaniei. În catedrala din Carloviț, Șaguna și-a promis: ''pre romanii din Transilvania din adâncul lor somn să-i deștept și cu voia către tot ce este adevărat, plăcut și bun să-i trag.’'

Sfântul Ierarh Andrei Șaguna / Sursa: ziarullumina.ro

Anul 1848 a însemnat un moment de mare tulburare în imperiu Habsburgic. În acest context, Șaguna își va asuma rolul de reprezentant al romanilor ortodocși in fata curții de la Viena. S-a aflat în rândurile celor care au negat unirea Transilvaniei cu Ungaria și de aceea guvernatorul Teleki îl va numi, alături de episcopul unit, răspunzător de acțiunile întregului popor (român). Pana la Adunarea de la Blaj din 3-5 mai 1848 Șaguna va merge la Carloviț pentru hirotonirea in calitate de episcop. El credea ca loialitatea fata de casa de Habsburg le vor aduce romanilor împlinirea cererilor formulate in petiția de la Blaj.

Alături de episcopul Bisericii Unite, Ioan Lemeni vor deveni președinții congresului național precum si mesagerii națiunii române. Pentru o serie de intelectuali Șaguna părea a fi prea conciliant. În pastoralele adresate enoriașilor punea accent pe supunerea față de lege, respectul față de drepturile proprietarilor de pământ, credința în Dumnezeu în împărat. Prin nimic nu încerca să-i învrăjbească pe români cu latifundiarii maghiari.

De aceea nu va folosi niciodată in aceste pastorale precum nici in cuvântările sale din perioada revoluției expresia de "națiune română”. Reformele pe care Șaguna a reușit să le facă au adus Biserica Ortodoxă, cel puțin în plan teoretic, egala cu Biserica Unită (cu Roma). Era un câștig, dar si o pierdere. Biserica recâștiga prestigiul avut, dar în același timp creșteau discrepanțele dintre ortodocși și uniți.

Personalitatea lui, complexă și impunătoare, constituie un obiect de studiu, din multe perspective. Epoca inedită în care a trăit, situația Transilvaniei sub toate aspectele ei și provocările creștinismului răsăritean trebuie privite cu mare atenție. Șaguna poate fi ușor judecat greșit, mai ales dacă nu înțelegem contextul în care a evoluat. Pentru țară însă misiunea lui a avut ceva profetic, iar multe se vor confirma abia la început de secol XX.

Vizionar fără doar și poate, prelatul cu veleități politice fulminante rămâne un personaj demn de stimă și investigare.