Credo, ergo sum

Dilemele Bisericii

„Biserica a trecut prin diferite stări de spirit de-a lungul istoriei. Uneori pare foarte încrezătoare, alteori pare mai degrabă confuză și nesigură. Uneori spune cu îndrăzneală ce ar trebui să se facă, alteori dă impresia că bâjbâie în întuneric. Totuși, nu neapărat în cele mai "bune" momente ale sale, când este mai încrezătoare, este (și) cea mai fidelă propriei misiuni.

Există un fel de insatisfacție înscrisă în însăși constituția ei, fiindcă Biserica este doar o organizație de tranziție, păstrând oamenii și pregătindu-i pentru o nouă creație, în care Dumnezeu va fi totul și în toți. Când vorbește cu prea multă siguranță, ea ascunde faptul că activitatea ei esențială se referă la ceea ce ochiul n-a văzut, nici urechea n-a auzit și nici la inima omului nu s-a suit. Adevărul crunt este, așa cum spune Sfântul Ioan, că „ce va fi nu s-a arătat încă.”

Așadar, o perioadă confuză ca a noastră, când oamenii sunt dezamăgiți de Biserică și de creștinism, ar trebui să fie un moment salutar în care să ne confruntăm cu faptele.

Creștinismul dezamăgește tocmai pentru că nu este un mecanism de realizare a tuturor ambițiilor și aspirațiilor omenești, ci mai degrabă pentru că este un mecanism de supunere față de voința lui Dumnezeu. Primii ucenici au fost dezamăgiți că Isus n-a fost genul de Mesia pe care și-l doreau. Chiar și după Înviere, apostolii încă visau la o restaurare politică a împărăției lui Israel.

Trebuiau să fie dezamăgiți. Atunci când oamenii se îndepărtează de Biserică, deoarece găsesc mai multă satisfacție în altă parte, este important să știm că noi - în calitate de creștini - n-ar trebui să le oferim o astfel de satisfacție. Putem afirma, așadar: creștinismul ne îndreaptă spre împlinirea tuturor dorințelor și speranțelor noastre.

Dar acest lucru este valabil doar după ce vom recunoaște că o mare parte din dorințele și speranțele noastre se dovedesc, în cele din urmă, prostești și greșite. Doar Dumnezeu este știe cum să ne facă fericiți, pentru că El ne cunoaște mai bine decât noi înșine. Creștinismul implică în mod necesar o refacere a speranțelor noastre, iar dezamăgirile sunt o parte a acestui proces.”

În felul acesta descrie Simon Tugwell frământarea Bisericii, în cartea sa Ways of Imperfection. An Exploration of Christian Spirituality (Templegate Publishers, Springfield, 1985). Născut în anul 1945, în Anglia, Tugwell este un călugăr dominican foarte dedicat, dar și un teolog respectabil în lumea catolică și nu numai. Preocupat cu precădere de cercetarea științifică și predicare, el predat și a scris despre diverse aspecte ale teologiei creștine, incluzând spiritualitatea mistică, istoria Bisericii și teologia patristică.

A publicat lucrări notabile despre teologia Sfântului Francisc de Assisi și despre tradițiile spirituale ale Bisericii timpurii. Una dintre lucrările sale semnificative este The Way of the Preacher, în care explorează spiritualitatea și misiunea predicării în tradiția dominicană. De asemenea, Tugwell este cunoscut pentru contribuțiile sale la The New Westminster Dictionary of Christian Spirituality, unde a contribuit cu articole despre marii mistici și teologi ai tradiției creștine.

Să remarcăm, așadar, onestitatea cu care acest teolog contemporan privește menirea și soarta Bisericii. E suficient acest citat pentru a nu-l suspecta de naivitate (știe bine că Biserica va fi, într-un fel, mereu inadaptată pe aici), dar nici de triumfalism (știe, la fel de bine, că Biserica va dezamăgi inevitabil, sub multe aspecte).

Deși monumentală prin acumulările ei milenare, Biserica trebuie privită cu onestitate și realism. Ea n-a fost rânduită de Hristos pentru a produce rezultate facile, pentru a furniza stări de bine ce sunt – în ultima vreme – la mare căutare. Ea n-ar trebui să fie confundabilă cu nicio altă instituție din trecut, prezent sau viitor.

Unicitatea Bisericii este dată tocmai de structura sa teandrică (divino-umanitatea ei), fapt care o deosebește pentru totdeauna de orice altceva. Într-adevăr, ea este o instituție (și chiar trebuie să fie); dar e mai mult decât atât: e o taină (și nu se poate niciodată sustrage unei asemenea realități).

Privită doar dintr-o singură perspectivă, este trunchiată în însăși esența ei. Doar în această simbioză și complementaritate Biserica poate să-și ducă la îndeplinire mandatul, de custode al Împărăției lui Dumnezeu pe pământ.

Iar noi ar trebui să ne simțim mereu onorați să fim parte din această realitate spirituală unică și să ne străduim s-o reprezentăm cu cinste.



Ghita Mocan

Articolul surprinde frământarea Bisericii în ceea ce privește ființa, mandatul și menirea ei în lume, la scara întregii istorii, dar mai cu seamă în contemporaneitate. În acest sens este citat teologul catolic Simon Tugwell, unul dintre cei mai fini analiști ai fenomenului creștin ai vremurilor noastre.

Drumul spre botez

Ghiță Mocan

Tipologia convertirii

Ghiță Mocan

Căderea Constantinopolului

Ghiță Mocan

Relativismul și momentele lui

Ghiță Mocan

Johann Strauss - fiul

Ghiță Mocan

Despre buna educare

Ghiță Mocan

Video