Viața la 90 (de ani)
„Apropiindu-mă de vârsta de 90 de ani, va trebui să fac un efort pentru a continua să mă informez la fel de intens și de cuprinzător despre evenimentele mondiale ca înainte. Iar acest lucru este cu greu posibil din cauza stării mele de sănătate. Bineînțeles, voi putea în continuare să comentez problemele actuale. Trăiesc în regim de permanență: sunt gata să trăiesc o vreme, să lucrez, dar sunt și gata să spun la revedere în orice moment. Am primit o viață bogată din toate punctele de vedere. Nu sunt "obosit de viață", ci sunt "plin de viață”.”

Iată cum își descria senectutea unul dintre cei mai mari (și mai controversați) teologi catolici moderni: Hans Küng (1928-2021), în volumul autobiografic Erlebte Menschlichkeit. Erinnerungen, Piper Verlag, 2013. Dar nici interogațiile nu întârzie... „Mă întreb: nu am trăit, muncit, luptat și suferit destul? Munca mea s-a rotunjit, nu mai vreau să scriu o altă carte, evit călătoriile majore. La urma urmei, am ajuns să cunosc practic întreaga lume. În vara anului 2012, micuța mea nepoată Anouk mi-a adus-o acasă, la casa de la lac: Ea a numărat în liniște acele mici și colorate care marchează opririle mele de călătorie și locurile de muncă pe harta mea mondială din scara de la etaj.
Spre uimirea tuturor, copila a ajuns la numărul verificat 344!”
Candide observații, nu-i așa?! Dar parcă mai mult m-a uimit angajamentul lui de a trăi, încăpățânarea cu care s-a agățat de marele dar al vieții. „Trebuie să lupt pentru a rămâne în viață. Așa că iau mai mult de o duzină de tablete în fiecare zi, îmi fac exercițiile zilnice la sol pentru a-mi întări mușchii spatelui și a-mi liniști nervul medular, apoi înot și fac exerciții în timp ce fac acest lucru - totul exact conform instrucțiunilor celor mai buni medici și ale excelentului meu fizioterapeut, care face exerciții cu mine o dată pe săptămână.
În același timp, ascult muzică și adesea cânt cu voce tare pentru a-mi întări din nou corzile vocale. În timpul zilei, continui să mărșăluiesc înainte și înapoi cu pași mari - chiar și pe timp de gheață - pe terasa mea și îmi antrenez echilibrul. În același timp, fac toate eforturile pentru a-mi opri degetele artritice să micrografieze litere mari și lizibile. Ca întotdeauna, duc o viață disciplinată, beau mai puțin vin și mai multă apă, mănânc sănătos și nu mă îngraș. De asemenea, mă abțin de la călătorii mari în străinătate și îmi mențin “corespondența internațională cât mai scurtă posibil. (...) Dar cât timp va mai continua așa?”

În timpul zilei, continui să mărșăluiesc înainte și înapoi cu pași mari - chiar și pe timp de gheață - pe terasa mea și îmi antrenez echilibrul. În același timp, fac toate eforturile pentru a-mi opri degetele artritice să micrografieze litere mari și lizibile. Ca întotdeauna, duc o viață disciplinată, beau mai puțin vin și mai multă apă, mănânc sănătos și nu mă îngraș. De asemenea, mă abțin de la călătorii mari în străinătate și îmi mențin “corespondența internațională cât mai scurtă posibil. (...) Dar cât timp va mai continua așa?”
Și a mai continuat destul de mult. După o viață demnă de ecranizare, după o activitate de o complexitate năucitoare, a avut (și) de o bătrânețe prelungă și calmă. Relativ sănătos până în ultima clipă, ne-a lăsat o lecție frumoasă despre „cum să finalizezi” fără să cazi în ridicol și-n lamentări jenante. „Nu mai vreau să scriu alte cărți – decidea el -, nici să pregătesc noi conferințe importante și să întreprind călătorii lungi. Poate că mă voi mai ocupa de mici sarcini, voi mai reedita unul sau altul dintre texte, cu siguranță voi mai putea comenta chestiuni existențiale și sociale, ecleziastice sau etice.
Mă bucur: acum am timp să citesc ce vreau, să ascult muzică atunci când îmi face plăcere, să vorbesc cu ceilalți atât timp cât îmi face plăcere. Și mă bucur de toate amabilitățile pe care le experimentez în interacțiunile zilnice și de cele 1000 de lucruri frumoase care îmi trec sub ochi în natură sau în propria mea casă.
Și mă doare inima când mă gândesc să renunț la toate acestea.”