Smerenia cea întru înălțare

„În grădina Ghetsimani – ne amintește Zaharia Zaharou – Hristos S-a încredințat pe Sine cu totul voii Tatălui Ceresc. Și-a jertfit trupul pe cruce și S-a pogorât cu sufletul Său cel Sfânt la iad spre mântuirea oamenilor... Vedem, așadar, cum Calea Domnului este o călătorie spre cele de jos. Ea are ca și lege nestrămutată cuvântul Domnului: „cel ce se smerește pe sine, se va înălța” (Lc. 14.11). Prin urmare, Calea Domnului este mai întâi o pogorâre și abia mai apoi o înălțare... Cu alte cuvinte, bogăția darurilor duhovnicești depinde de adâncimea și de măsura deșertării de sine la care ajunge creștinul prin pogorârea la cele de jos.

Calea Domnului trece prin moarte și ajunge până în străfundurile iadului. Este un act de bunăvoie și fără păcat. La fel și pogorârea omului la cele de jos, trebuie să fie un act de bunăvoie și potrivit poruncii lui Dumnezeu... După moartea și învierea lui Hristos, moartea a fost nimicită, iar frica nu-și mai întinde amenințător umbra peste calea care duce acum spre viața veșnică. Lucrarea pocăinței este cea care face cu putință purcederea pe calea Domnului călătoria spre cele de jos.

Esența pocăinței constă în aceea că omul leapădă tot cugetul trupesc și nu se încrede în sine, ci în harul Domnului.

Ucenicul îmbrățișează cu credință porunca dumnezeiască, își răstignește mintea cu frica Domnului și cunoaște o deplină luminare care îi smerește inima. Dobândește conștiința sărăciei sale duhovnicești și începe a se griji de sfințirea și mântuirea lui cu străpungere de inimă și în felurite chipuri de pocăință. Purcede astfel pe calea spre cele de jos. Cu cât sporesc în el smerenia și lepădarea de sine, cu atât i se adâncește și pocăința care îl curăță de toată întinăciunea trupului și a sufletului. La început pocăința este oferită mai cu seamă pentru sine însuși.

Această pogorâre la cele de jos corespunde coborârii minții în inimă. Pe măsură ce duhul pocăinței se prelungește în timp și se adâncește, sporește și luminarea harului în inimă, iar Duhul Sfânt zugrăvește în ea chipul lui Hristos. Când pocăința atinge o oarecare plinătate, mintea află atunci adâncul inimii și este cu totul robită de chipul lui Hristos și uimită de duhul Lui smerit.

Atunci omul dobândește o înțelegere adevărată a sărăciei sale duhovnicești și ia ca și punct de referință măsura dumnezeiască a lui Hristos, Care de acum înainte trăiește în el. În cele din urmă, smerenia lui depășește măsura omenească; ea devine de nespus, dumnezeiască.

Prin urmare, unirea duhului omului cu Duhul lui Hristos se întâmplă în adâncul inimii.

Acolo descoperă creștinul că ființarea sa este indisolubil legată de ființarea întregii omeniri și se desfată de harul și energia iubirii lui Hristos care se revarsă peste întreaga lume și peste tot omul.”

Fragment din Merinde pentru monahi (Editura Nicodim Caligraful, Putna, 2012), textul poate fi o provocare și pentru noi, ce din cetate/lume. Desigur că retragerea conferă monahului un cadru aparte, un sprint duhovnicesc inedit, însă idealurile sunt mereu aceleași: însau afară din lume. Chemarea pocăinței este universală, iar lucrarea ei se face mereu cu aceeași jertfă. Toți trebuie să ne angajăm pe acest drum, pe această Cale a Domnului.

Ca o sinteză, să reținem câteva elemente. În primul rând, modelul e Hristos. Iubirea Lui jertfelnică, propria coborâre la cele mai de jos ale pământului, cuprinderea întregii lui în ispășirea Sa, iată elemente care transformă o răstignire „inginerească” într-un eveniment soteriologic. Uimește smerirea Sa progresivă, voluptatea iubirii Sale ce depășește orice înțelegere rațională.

În al doilea rând, harul este primordial. În urmarea modelului hristic, omul ia act de harul divin pe care și-l împropriază. Orice bizuire pe sine este păguboasă. E un fel de poticnire pe cale, o alunecare în slava deșartă și altele asemenea ei. Dependența asumată față de harul lui Dumnezeu înseamnă, de fapt, disponibilitatea noastră de a-l face lucrător. În al treilea rând, introspecția este totală.

Prin pocăință, coborâm până în adâncurile inimii, care – precum spune profetul – este instabilă și primejdioasă. Însoțită de străpungere și lacrimi, această coborâre în inimă trebuie făcută în deplină curăție sub aspect moral, tocmai pentru a putea identifica fiecare impuls negativ. Este o cercetare de sine care duce, în cele din urmă, la lepădarea de sine.

Abia după ce-am ajuns în acest punct zero al ființei, smerenia își face în cele din urmă lucrarea. Ea nu mai este omenească, ci dumnezeiască. Împărtășim oarecum smerenia pe care însuși Domnul a avut-o venind la noi.

Totul este ca pocăința să atingă o anumită plinătate, pentru ca mintea să rămână în adâncul inimii, unde să fie „cu totul robită de chipul lui Hristos și uimită de duhul Lui smerit.”