În memoriam: Christos Yannaras
Recent, pe 24 august, ne-a părăsit Christos Yannaras (n. 1935). Teolog ortodox grec, a fost unul dintre cei mai prolifici din ultima jumătate de veac. Greu de digerat pentru unii coreligionari, foarte îndrăgit dincolo de granițele confesionale și teologice, Yannaras rămâne una dintre mințile strălucite care ne-au provocat în ultima vreme.

Deși indisponibile în limba română, e bine să știm că a publicat două volume autobiografice: Katafygio ideon: Martyria („Refugiul ideilor: mărturie”) și Ta kath' eauton („Despre sine”). Acestea sunt lămuritoare cu privire la cursul vieții lui Yannaras, atât private, cât și publice, precum și cu privire la starea teologiei și a vieții bisericești din Grecia din anii 1950 până în anii 1970.
Și pentru că un mare gânditor se călește în focul unor evenimente reale, e bine să mai știm că anii 1950 au fost tumultoși pentru Grecia.
Țara ieșea din războiul civil care a urmat celui de-al Doilea Război Mondial, când, după ce a oferit sprijin Regatului Unit, a fost ocupată de germani. Dar, mai în larg, trebuie știut că Grecia ieșise dintr-o luptă mult mai îndelungată, începând cu eliberarea sa de sub jugul otoman în secolul al XIX-lea, urmată de o încercare nereușită de a deveni o națiune europeană, cu un rege inițial străin (german) și de deschiderea anumitor universități (inițial la Atena).
În acest context, trebuie analizată relatarea lui Yannaras cu privire la propria sa evoluție (precum și relatarea sa cu privire la starea teologiei și, în general, a culturii în lucrări precum Ortodoxia și Occidentul). Abia ieșită de sub jugul otoman, Grecia în urma unor războaie sângeroase, ocupația germană și războiul civil care a urmat nu au făcut decât să sporească starea de disperare.
Multe dintre încercările de redresare a situației Greciei au implicat adoptarea modelelor occidentale. În sfera religioasă, aceasta a inclus înființarea de facultăți de teologie după modelul german la Atena și, în cele din urmă, la Tesalonic, iar în sfera vieții religioase, mișcări de renaștere și eforturi misionare, dintre care principala a fost mișcarea Zoë ("Viața").
Christos Yannaras însuși a fost membru timp de mai mulți ani, perioadă despre care face o relatare tăioasă în primul volum al autobiografiei. Zoë s-a dezvoltat din activitatea misionară a lui Apostolos Makrakes și a părintelui Eusebios Matthopoulos în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Era o frăție de bărbați, majoritatea absolvenți ai Facultății de Teologie din Atena, atât preoți, cât și laici, dedicați renașterii religioase.
Cu toate acestea, au existat și alte influențe care l-au condus pe Yannaras de la limitele lui Zoe la stilul său distinctiv de teologie și filosofie. Notabil printre acestea a fost teologul grec Dimitris Koutroubis (1921-1983), care a avut asupra lui o influență covârșitoare. Stimulat de acesta, Yanaras și-a găsit propria cale, pe măsură ce întâlnea tradițiile filosofice și teologice din Occident.
În același context l-a descoperit pe Jean-Paul Sartre pe care-l va aprecia într-o manieră adesea neînțeleasă (de creștini), dar și pe Martin Haidegger, despre care credea că a identificat sursa decăderii credinței din secolul XX (este vorba de contestarea onto-teologiei de tip antic, rezolvată parțial de Toma din Aquino prin conceptul de analogia entis).
La scurt timp după descoperirea lui Heidegger, Yannaras i-a descoperit pe teologii ruși din diaspora, nu în ultimul rând pe Vladimir Lossky. De la acesta a împrumutat convingerea că tocmai incognoscibilitatea lui Dumnezeu, recunoscută prin natura fundamental apofatică a teologiei, face ca această cunoaștere (a Lui) să fie ceva cu totul diferit de cunoașterea noastră despre alte ființe: nu este vorba de a pune împreună informații extrase din diverse surse și de a construi o înțelegere a lui Dumnezeu, pe care o numim teologie.

O mică – dar esențială – parte din opera lui Yannaras a apărut și în românește. Probabil cea mai citită (și citată) rămâne lucrarea Contra religiei (Ed. Anastasia, 2011), unde autorul ne propune conceptul de „eveniment eclezial” drept definiție a Bisericii. Când nu este percepută astfel, Biserica devine o instituție care găzduiește ritualism sau pietism, dar nu-și mai trăiește vocația inițială. În Libertatea moralei (Ed. Anastasia, 2004) avem o pledoarie pentru „adevărul existențial al omului”, care trece dincolo de gândirea eticistă bazată pe reguli și precepte.
Morala se referă la „evenimentul salvării omului: al putinței ca omul să fie salvat, adică mântuit, teafăr și nevătămat.” Volum mult îndrăgit și îndelung reeditat (în neogreacă), Abecedar al credinței. Introducere în teologia ortodoxă (Ed. Bizantină, 1996) este un veritabil studiu de teologie fundamentală. Problema credinței este pusă într-o manieră antropologică exemplară: „crezi în El deoarece persoana Lui, existența personală a lui Dumnezeu dau naștere în tine la încredere” – nu sub presiunea unor determinări exterioare.
Preocuparea sa ecleziologică este confirmată de volumele Adevărul și unitatea Bisericii (Ed. Sophia, 2009) și Pietismul. O erezie în cadrul ecleziologiei. Ambele redau demnitatea Bisericii în inocența ei primară, dar care se poate păstra până la A Doua Venire a lui Hristos. Exigențele unei asemenea trăiri trebuie căutate în duhul istorico-dogmatic al Bisericii, nu în inovațiile ulterior introduse în ea. În fine, marile antiteze ale lui Yannaras pot fi citite în românește în volumele: Heidegger și Areopagitul (Ed. Anastasia, 1996) și Ortodoxia și Occidentul (Ed. Bizantină, 1996).
Dialog purtat pe cele două nivele interconectate – filozofie și teologie -, acesta reușește să mențină viu spiritul lucid al creștinismului milenar. Fidelitatea față de Tradiție este exemplară, dar și logica (pe alocuri necruțătoare) a autorului, exersată în mod erudit și sclipitor. Potrivit profesorului Constantin Coman, „Yannaras a fost o figură profetică a teologiei ortodoxe a veacului nostru.”
În felul acesta îl considerăm și noi, cu speranța că – mai ales de acum înainte – exegeții îi vor investiga opera cu (o și mai mare) acribie.