„Etica” lui Dietrich Bonhoeffer (II)

Continuăm discuția noastră, începută săptămâna trecută, despre etica lui Dietrich Bohnoeffer. Următorul citat este din lucrarea cu aceeași nume, o elaborare a unei teme de maturitate, profunde și ziditoare: „Importanța supremă nu este atunci ca eu să devin bun sau ca starea lumii să fie îmbunătățită prin eforturile mele, ci ca realitatea lui Dumnezeu să se arate pretutindeni ca fiind realitatea supremă. Acolo unde Dumnezeu este cunoscut prin credință ca fiind realitatea ultimă, sursa preocupării mele etice va fi ca Dumnezeu să fie cunoscut ca fiind bun, chiar și cu riscul ca eu și lumea să ne arătăm ca fiind mai puțin buni, ba chiar răi total.

Toate lucrurile apar ca într-o oglindă deformată dacă nu sunt văzute și recunoscute în Dumnezeu. Tot ceea ce este - ca să spunem așa - dat, toate legile și normele, sunt abstracțiuni, atâta timp cât Dumnezeu nu este cunoscut în credință ca fiind realitatea ultimă. Faptul că numai Dumnezeu este realitatea ultimă nu este însă o idee menită să sublimeze lumea reală și nici nu este perfecționarea religioasă a unei viziuni profane asupra lumii.

Este mai degrabă un „Da!” fidel față de revelația lui Dumnezeu. Dacă Dumnezeu nu este decât un concept religios, nu există niciun motiv pentru care în spatele acestei aparente realități "ultime" să nu se afle o realitate și mai ultimă: crepusculul sau moartea zeilor. Dar atunci decizia cu privire la întreaga viață depinde de relația noastră cu revelația lui Dumnezeu. Conștientizarea ei nu este doar un progres pas cu pas în descoperirea unor realități mai profunde și mai lăuntrice, ci această conștientizare este punctul de cotitură, pivotul întregii percepții a realității ca atare.

Realitatea ultimă, sau finală, se dezvăluie ca fiind prima realitate, Dumnezeu ca fiind primul și ultimul, Alfa și Omega.

Dumnezeu, perceperea lucrurilor și a legilor devin o abstracțiune, o separare atât de origine, cât și de scop. Toate întrebările despre propria noastră bunătate, precum și despre bunătatea lumii, sunt imposibile dacă nu ne-am pus mai întâi întrebarea despre bunătatea lui Dumnezeu. Căci ce sens ar avea bunătatea ființelor umane și a lumii fără Dumnezeu? Întrucât Dumnezeu, însă, ca realitate ultimă, nu este altceva decât Dumnezeul care se anunță, se mărturisește și se revelează pe Sine în Isus Hristos, întrebarea despre bine nu-și poate găsi răspunsul decât în Hristos.

Sursa unei etici creștine nu este realitatea propriei persoane, nu este realitatea lumii și nici realitatea normelor și valorilor. Este realitatea lui Dumnezeu, care este revelată în Isus Hristos. Aceasta este pretenția care trebuie adresată oricui dorește să se preocupe de problema unei etici creștine. Ea ne plasează în fața întrebării ultime și decisive: Cu ce realitate ne vom socoti în viața noastră? Cu realitatea Cuvântului revelator al lui Dumnezeu sau cu așa-zisele realități ale vieții? Cu harul divin sau cu neajunsurile pământești? Cu învierea sau cu moartea?

Această întrebare în sine presupune deja un răspuns dat: că Dumnezeu, oricum am decide, a rostit deja cuvântul revelator și că noi, chiar și în realitatea noastră falsă, nu putem trăi altfel decât din realitatea adevărată a Cuvântului lui Dumnezeu. Întrebarea despre realitatea ultimă ne plasează deja, prin răspunsul său, într-o asemenea îmbrățișare încât nu avem cum să scăpăm de ea. Acest răspuns ne poartă în realitatea revelației lui Dumnezeu în Isus Hristos, din care provine.” Acest eseu este urmat de un altul, unde Bonhoeffer oferă un diagnostic al culturii occidentale. Nerespectarea elementului ultim, și anume Cuvântul lui Dumnezeu recunoscut în justificarea păcătosului prin credință, duce la nerespectarea elementului penultim, adică viața umană care este justificată prin har.

Această nepăsare față de penultim duce, la rândul său, la o mai mare nepăsare față de ultim. Leacul, susține el, constă în relaționarea corectă a ultimului cu penultimul. "Sarcina este de a întări penultimul printr-o proclamare mai puternică a ultimului și de a proteja ultimul prin păstrarea penultimului".

Bonhoeffer folosește limbajul ultimului și al penultimului tocmai pentru a arăta că valorizarea lumii create (dar păcătoase) nu trebuie făcută în sine, ci în orientarea ei spre Hristos.




Ghita Mocan

Articolul continuă să citeze și să investigheze etica lui Dietrich Bonhoeffer. De reținut mai ales noțiunea de element ultim și penultim, unde cel din urmă se referă la viața pământească, pusă față în față cu veșnicia. O chemare la responsabilitate și sfințenie, într-o lume care trăiește mereu pe nisipuri mișcătoare.

Drumul spre botez

Ghiță Mocan

Tipologia convertirii

Ghiță Mocan

Căderea Constantinopolului

Ghiță Mocan

Relativismul și momentele lui

Ghiță Mocan

Johann Strauss - fiul

Ghiță Mocan

Despre buna educare

Ghiță Mocan

Video