Paștele, casa și Biserica

Privind la Cel străpuns. Perspectiva unei cristologii spirituale este o carte binevenită mai ales în această perioadă pascală. Semnată de Joseph Ratzinger și publicată la editura Galaxia Gutenberg (Târgu-Lăpuș, 2024), aceasta conține eseuri elocvente despre persoana și lucrarea lui Isus. Cu pioșenie și acribie, autorul creionează înaintea ochilor noștri un Isus deopotrivă om și Dumnezeu, care suferă și răscumpără.

Paștele, casa și Biserica / Sursa: Credo ergo sum

Citatul de mai jos, profund și amplu, este un bun exemplu.

Instituirea Euharistiei din Joia Mare este văzută ca un eveniment central, în jurul lui gravitând atât cele dinainte (Paștele), cât și cele de după (Biserica). Însă, ceea ce leagă ambele realități este noțiunea de casă, cu sensul de sfântă familiaritate. Când se așază la masă, împreună cu ucenicii Săi, Isus reiterează atmosfera emoționantă din Gosenul biblic și – evident – anunță noianul de binecuvântări ce se vor răsfrânge în istorie prin Biserică. Iată fragmentul:

„Paștele lui Israel a fost și este o sărbătoare a familiei. Nu era celebrat în templu, ci în casă. În relatarea fundamentală din cartea Exodului (12.1-14), casa apare deja ca loc al mântuirii și al refugiului în acea noapte întunecată în care a trecut îngerul morții. Noaptea Egiptului era, în contrast, imaginea puterilor morții, ale distrugerii, ale haosului, care izbucnesc din adâncurile lumii și ale omului, amenințând să distrugă buna creație, să transforme lumea într-un pustiu nelocuibil.

În această situație, casa și familia oferă protecție; cu alte cuvinte, lumea trebuie mereu apărate împotriva haosului, creația trebuie mereu protejată și recreată. În calendarul nomazilor, de la care Israel a preluat sărbătoarea pascală, Paștele este ziua de anul nou, ziua în care creația trebuia să fie întemeiată din nou, apărată din nou împotriva nimicului care se ridica. Casa, familia este zidul protector al vieții, locul unde se află siguranța, „shalom”-ul, pacea conviețuirii care ne permite să trăim și menține coeziunea lumii.

În timpul lui Isus era la fel: Paștele, după sacrificarea mieilor în templu, era celebrat în case, în familie. Există o regulă conform căreia, în noaptea de Paști, nu era permis să părăsești orașul Ierusalim. Cetatea, în totalitatea ei, era văzută că un loc de mântuire în contrast cu noaptea haotică; zidurile ei erau bastionul care proteja creația. Israel trebuia, parcă, să se întoarcă în fiecare an de Paști în acest oraș, pentru a reveni la originile sale, pentru a fi recreat, pentru a-și redobândi mântuirea, eliberarea și întemeierea. În spate se ascunde o viziune foarte profundă.

Un popor, de-a lungul unui an, este mereu în pericol nu doar de a se risipi în exterior, ci și de a se dezintegra în interior, de a pierde fundamentele interne care îl susțin. Are nevoie să se întoarcă la ceea ce este fundamentul său esențial. Paștele trebuia să fie această întoarcere anuală a lui Israel din pericolele haosului care pândeau în fiecare popor, la ceea ce îl susținea și îl întemeia, apărarea și recrearea sa continuă din propriul său început. Și întrucât Israel știa că asupra sa strălucea steaua alegerii divine, știa totodată că de mântuirea sau pierzania sa depindea ceva pentru întreaga lume, că în eșecul sau succesul său era, de asemenea, în joc destinul pământului și al creației.

Și Isus a celebrat Paștele conform acestei prescripții: în casă, cu familia Sa, adică cu apostolii, care deveniseră noua Sa familie... Noi suntem acum familia Sa, pe care a întemeiat-o din tovarășii Săi de pelerinaj, din prietenii care merg cu El pe calea Evangheliei prin ținutul istoriei. Ca prieteni de pelerinaj ai Săi, noi suntem casa Sa; astfel, Biserica este noua familie și noul oraș, care pentru noi este ceea a fost Ierusalimul – acea casă vie care înfruntă puterile haosului și oferă un loc de pace, care susține creația și pe noi.

Biserica este noul oraș, familia lui Isus, Ierusalimul cel viu, iar credința sa este zid și apărare împotriva amenințărilor puterii haotice care vor să distrugă lumea. Zidul său este întărit prin sângele adevăratului Miel, Isus Hristos, adică prin iubirea care curge până la capăt și care este nesfârșită.

Biserica este noul oraș, familia lui Isus, Ierusalimul cel viu, iar credința sa este zid și apărare împotriva amenințărilor puterii haotice care vor să distrugă lumea. Zidul său este întărit prin sângele adevăratului Miel, Isus Hristos, adică prin iubirea care curge până la capăt și care este nesfârșită.


 


Comentarii

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Vă rugăm să păstrați un limbaj respectuos și civilizat.

Ghita Mocan

Articolul oferă un citat amplu dintr-o carte semnată de Joseph Ratzinger, având ca temă instituirea Euharistiei, în Joia Mare. Perspectiva este deopotrivă exegetică și pastorală. Elementele teologice sunt citite într-o cheie eclesiologică, totul trimițând spre postura unică a Bisericii lui Hristos.

Prezența viitorului - George Eldon Ladd - partea a II-a | Pași spre viață


Ghiță Mocan - Noi și ceilalți

Drumul spre botez

Ghiță Mocan

Tipologia convertirii

Ghiță Mocan

Căderea Constantinopolului

Ghiță Mocan

Relativismul și momentele lui

Ghiță Mocan

Johann Strauss - fiul

Ghiță Mocan

Despre buna educare

Ghiță Mocan

Magnificat - Cântarea Mariei

Florilegiu - Nașterea lui Isus